joi, 8 septembrie 2016

Indemnizaţia de creştere a copilului în puf

Am mai scris despre acest subiect acum mult timp, dar indemnizaţiile pentru "mămici şi tătici" reprezintă un subiect care apare în presă în mod ciclic. S-au publicat recent nişte cifre despre aceste plăţi, care la început au scandalizat opinia publică - o foarte mică parte din părinţi cheltuie o treime din totalul banilor alocaţi. Deşi aparent, în medie, indemnizaţiile sunt rezonabile având în vedere standardul de viaţă în România, media este puternic afectată de anumite extreme cum ar fi 21.000 de euro pe lună în Bucureşti.

Imediat după "scandal" au apărut numeroase voci care susţin că este normal să primeşti bani de la stat în funcţie de cât ai cotizat. De fapt, nimeni nu cotizează separat la asigurări sociale pentru indemnizaţia pe care o primesc părinţii. Se cotizează pentru pensii şi pentru şomaj, în funcţie de care primeşti o pensie sau un ajutor de şomaj mai mic sau mai mare. Se cotizează şi pentru sănătate, iar în schimb primeşti aceleaşi posibile servicii medicale sau deconturi la medicamente ca oricine, indiferent de venitul tău (altă sursă pentru dezbateri). Creşterea copilului nu intră nici la şomaj, nici la asigurare medicală, nici la pensie, pentru că nu este un tip de asigurare la care "cotizezi".

Din cota unică de 16%, impozit pe venit, cât şi din alte tipuri de taxe colectate, se creează bugetul de stat. Din acesta, banii sunt redistribuiţi acolo unde este nevoie. Există regiuni care cotizează mai puţin şi primesc mai multe fonduri pentru dezvoltare. Se cheamă solidaritate! Există diverse investiţii, cum ar fi cea în creşterea demografică, ca să aibă cine să plătească pensiile actualilor contribuabili, care susţin la rândul lor alţi pensionari acum. Este ceva perfect normal.

Să vrei să primeşti o indemnizaţie proporţională cu cât ai cotizat la impozit e de înţeles, dar un guvern care nu impune niciun fel de plafon este un guvern care a uitat ce şi-a propus iniţial. Ideea acestei indemnizaţii este de a încuraja cât mai multe persoane să facă copii, în condiţiile în care au un salariu pe care altfel l-ar pierde dacă ar sta acasă unul sau doi ani, până pot să-l dea la creşă. Chiar şi aşa, este dificil pentru părinţi şi unii apelează la ajutorul bunicilor, dacă sunt norocoşi să îi aibă aproape. Fără acest ajutor, de la stat şi de la rude sau prieteni, multe familii din România nu s-ar descurca, efectiv. Nu mai vorbesc de copiii cu nevoi speciale.

Dar o persoană care încasează o indemnizaţie de 35.000 euro în această ţară a avut un salariu suficient de mare cât să economisească în câţiva ani destui bani pentru a creşte mai mulţi copii, să-i ţină şi în facultăţi. O astfel de personă îşi permite să plătească o bonă de lux sau să-şi întreţină partenerul care stă cu copilul. Eu una, dacă aş fi legiuitor, nu aş acorda deloc indemnizaţii pentru persoanele care au astfel de venituri, nici măcar plafonate. Poate că sunt radicală, dar mi se pare o formă de ajutor social şi e absurd să-l primească cei care au cel mai puţin nevoie de el.

Ideea nu e să ajutăm pe puţini bogaţi şi foarte bogaţi, ideea e să sprijinim cât mai mulţi români să-şi întemeieze familii. Cum putem face asta când o parte semnificativă din resurse merge către 0,17% dintre cei care au dreptul să le ceară?! E ca şi cum cineva ar avea pretenţii să-l plimbe statul cu coloană oficială, că el contribuie mai mult la buget cu salariul lui, deci inclusiv la drumuri. Dacă are nevoie de pompieri, ar trebui după această logică ca ei să ajungă în câteva minute să stingă focul, altfel să fie penalizaţi. În caz că eu contribui mai puţin, ar fi normal să stau în trafic până trece coloana şi ca pompierii să vină după o oră; că doar timpul meu nu e preţios şi casa mea nu e valoroasă, poată să şi ardă.

Dacă te numeşti (neo)liberal, ar trebui să militezi pentru taxe mai mici, nu pentru indemnizaţii mai mari. Paranteză: numeroşi români de dreapta vor în acelaşi timp să fie scutiţi de impozite şi să primească o grămadă de bani - eventual sub formă de servicii - de la un stat a cărui populaţie este majoritar săracă. Nu este vorba doar de aceste indemnizaţii, am întâlnit persoane care au venituri mari lucrând în instituţii publice sau cel puţin cu fonduri publice (nerambursabile) şi care susţin că cei mai mulţi dintre conaţionalii lor îi parazitează. Paranteză închisă. Rezonabil ar fi să dezbaţi care sunt plafoanele, dar nu să dezbaţi existenţa lor.

marți, 6 septembrie 2016

Andrei Gheorghe versus Pro FM

Nu prea am ascultat Pro FM în ultimii 15 ani. Este un post cu muzică comercială din clasa Kiss FM - Radio Zu - Radio 21 şi chiar dacă îmi plac întâmplător anumite melodii date pe post, nu e genul meu. Tot întâmplător, îmi plac anumite melodii de la Pink Floyd, dar cred că şansele de a asculta această trupă sunt destul de mici la Pro FM, chiar dacă aş asculta non-stop numai acest post de radio.

Sunt destul de "matură" ca să-mi amintesc de Pro FM-ul din 1996 sau anii imediat de după. A fost un eveniment când a apărut Pro TV-ul şi tot imperiul său media în România. Era printre primele experienţe ale românilor cu televiziuni şi posturi de radio comerciale, nişte ani de exploare pentru oamenii de media români. După un model care era deja de mult stabilit în occident, aceste posturi trebuie să obţină un rating cât mai mare, astfel primind mai mulţi bani pentru reclame. Nu primesc finanţare de la stat ca TVR şi Radio România Actualităţi, ci plătesc taxe.

Andrei Gheorghe lucrează la radio de peste 20 de ani. Cunoaşte aceste modele mai bine decât mine şi mulţi alţii. Totuşi, în anul de graţie 2016 a revenit în "sfera publică" cu ştirea că era cenzurat la Pro FM. Nu putea să spună pe post Pink Floyd, pensie, boală sau moarte. La prima vedere, pare o idioţenie să interzici astfel de cuvinte sau expresii. Andrei Gheroghe a fost persecutat pentru că era mai în vârstă decât colegii lui, probabil.

Dar apoi m-am uitat la topul Pro FM, unde pe primele poziţii se află artişti ca: Andra, Enrique Iglesias, Delia, Rihanna, Carla's Dream etc. Dacă oamenii care ascultă Pro FM preferă această muzică (că aşa au fost îndoctrinaţi de casele de producţie străine şi autohtone), în ce context să vorbeşti despre Pink Floyd?! Ceva de genul "Ştiţi, copii, pe vremea mea vinul se mai făcea şi din struguri, iar muzică era bună" altfel nu-mi explic cum te adresezi targetului.

Dacă eşti o persoană care iubeşte să facă radio şi să vorbească despre Pink Floyd, ai fi bine venit la Rock FM, mă gândesc. Dar stai, acest post de radio este de nişă, nu atât de mainstream, deci ai fi ascultat de mai puţini oameni atunci când aduci vorba de pensii, boli şi decese. Ai primi mai puţini bani deci. Vrei să beneficiezi de maşina de marketing care îţi aduce audienţă şi un salariu bun, dar vrei şi să spui ce te taie capul ca şi cum ar fi podcastul tău personal. Într-o lume ideală ar fi posibil. În realitate se pare că nu merge.

Nu spun că Andrei Gheorghe nu mai e relevant. Poate că o parte din cei care îl ascultau în anii '90 îl ascultă şi acum, plus alţii pe lângă. Dar suntem în alt mileniu, media are acum instrumente foarte bune pentru a stabili ce trebuie să spui şi să nu spui ca să te asculte cât mai mulţi şi în acest fel să faci profit maxim. Dacă nu-ţi convin regulile acestor capitalişti, fă-ţi propriul radio (online) unde pui muzică pentru gusturi alese şi vorbeşti pe marginea unor subiecte deprimante care sunt evitate altundeva.