marți, 26 ianuarie 2016

Colegi de serviciu cu...tulburări de personalitate

Asta ca să nu spun "nebuni" sau să folosesc alte expresii denigratoare la adresa persoanelor cu boli mintale. Nu sunt psiholog sau psihiatru, prin urmare nu pot pune un diagnostic, totuşi am observat anumite comportamente şi am descoperit un domeniu de studiu la intersecţia dintre "afecţiuni psihice" şi ceea ce numim defecte de caracter. 

Atunci când cineva vede sau aude lucruri pe care alţii nu le văd sau aud, este clar că acea persoană are nevoie de tratament (medicamentos şi psihanalitic) şi poţi să simţi milă pentru el sau ea; poate să-ţi provoace şi teamă că ar reprezenta un pericol pentru cei din jur sau pentru sine şi în unele cazuri se impune chiar izolarea sa. Dar atunci când un om are pur şi simplu o personalitate care poate fi definită în cei mai pozitivi termeni ca "dificilă", te întrebi dacă este sau nu de vină.

Totuşi, trebuie să lucrezi cu astfel de persoane şi uneori ele îţi sunt chiar şefi, de aceea e bine să te documentezi în privinţa problemelor psihologice. Conform Mary-Clare Race şi Adrian Furnham (în Mental Illness at Work), există mai multe moduri de a caracteriza o tulburare de personlitate, de exemplu prin prezenţa a cel puţin uneia din trăsăturile de mai jos:

- Aroganţă: toată lumea se înşeală, numai ei au dreptate
- Melodramă: vor să fie mereu în centrul atenţiei
- Volatilitate: starea lor de spirit oscilează frecvent
- Prudenţă excesivă: nu pot lua decizii importante
- Neîncredere generalizată: se concentrează pe aspectele negative tot timpul
- Detaşare: sunt rezervaţi şi distanţi cu colegii
- Excentricitate: li se pare distractiv să fie diferiţi doar de dragul de a fi diferiţi
- Rezistenţă pasivă: tăcerea lor e greşit interpretată ca acord
- Perfecţionism: se concentrează pe detalii, chiar dacă ansamblul stă prost
- Dorinţa de a fi plăcut(ă): cel mai important lucru este pentru ei popularitatea.

Cu toţii cunoaştem cel puţin o persoană care "suferă" de problemele de mai sus, dacă nu suntem chiar noi cei care avem respectiva caracteristică. Dar acestea nu sunt problematice decât atunci când sunt extreme. Cu alte cuvinte, oricine poate să fie mai mult sau mai puţin arogant sau melodramatic etc, dar poate să "funcţioneze" normal în societate dacă măsura în care este arogant nu depăşeşte un prag care face ca relaţiile lui sociale (de la serviciu) să devină imposibile. 

În plus, anumite trăsături pot fi contextuale de exemplu o persoană poate fi rece cu colegii ei pentru că nu simte că are ceva în comun cu ei, însă în alt mediu de lucru ar fi mult mai prietenoasă. Se cheamă că ai o tulburare de personalitate dacă eşti aşa cu oricine, nu doar cu un set de oameni care îţi dau motive serioase să nu fi amabil cu ei.

O altă clasifcare, ce conţine termeni mai "tehnici" este următorea:
- paranoia: neîncredere şi suspiciune, interpretarea oricărei motivaţii ca fiind răuvoitoare
- tulburarea de tip schizoid: detaşarea de relaţii sociale şi expresivitate emoţională restrânsă
- tulburarea de tip schizotipic: disconfort acut în relaţii apropiate, distorsiuni cognitive sau de percepţie, excentricitate în comportament
- personalitatea antisocială: indiferenţă faţă de drepturile altora şi violarea acestor drepturi
- borderline: instabilitate în relaţii interpersonale şi în percepţia sinelui, impulsivitate
- tulburarea histrionică: căutarea de atenţie şi emotivitate excesivă
- narcisism: grandoare, lipsă de empatie şi dorinţa de a fi admirat(ă)
- tulburarea evitantă: inhibiţie socială şi sentiment de inadecvare, hipersensibilitate la evaluare negativă
- tulburarea dependentă; comportament submisiv şi dorinţa de a fi în permanenţă protejat(ă)
- tulburarea obsesiv-compulsivă (anancastică): preocuparea cu ordine şi control, perfecţionism.

La acestea se pot adăuga: personalitatea auto-defetistă (caracterizată prin sacrificiul de sine), pasiv-agresivă şi agresivă (sadică) şi altele. Despre cele din urmă am mai scris aici. Despre altele voi scrie mai pe larg, cu exemple reale, fără a da informaţii de identificare, bineînţeles.

După cum se poate observa, aceeaşi tulburare poate primi altă etichetă, de exemplu melodramatic şi histrionic - în română, histrion înseamnă actor de comedie la vechii greci şi romani, având şi sensul de bufon sau măscărici. Câteodată, o persoană are mai multe tulburări de personalitate în acelaşi timp. Ele pot fi de asemenea grupate după diferite criterii (caracteristici comune):
- ciudat şi excentric; paranoic, schizoid, schizotipal
- dramatic şi emoţional: anti-social, histrionic, narcisist, borderline
- anxios şi temător; evitant, dependent, obsesiv-compulsiv.

Am să încep cu descrierea unui caz de narcisism, pentru că mi se pare una din cele mai "nesuferite" tulburări. Chiar şi având o educaţie bună (măcar cei şapte ani de acasă), cam unu la sută din populaţie suferă de narcisism. Narcisiştii tânjesc constant să fie adoraţi, să se simtă speciali şi sunt insensibili cu cei din jur. În acelaşi timp, sunt mânioşi dacă îi critici. Ei cred că merită un tratament aparte şi sunt foarte supăraţi dacă îi tratezi ca pe oricine.

Nu e de mirare că narcisismul e foarte frecvent în jurul managerilor, dar am să descriu o narcisistă care nu e manager şi cu care nu am interacţionat profesional, pentru că dintre toate persoanele pe care le suspectez că au această tulburare, ea mi se pare cea mai ilustrativă. În primul rând, are un simţ al propriei importanţe exagerat, astfel că se aşteaptă ca realizările ei intelectuale să fie recunoscute ca superioare. Apoi, în fanteziile ei, toţi bărbaţii sunt îndrăgostiţi de ea, chiar dacă nu vor să recunoască.

Fiind unică, nu poate fi înţeleasă decât de alte persoane care sunt şi ele foarte speciale, adică au un statut social înalt. Nici nu-şi doreşte să recunoscă sau să se identifice cu sentimentele altcuiva, inteligenţa ei emoţională fiind undeva spre zero. De fapt, este invidioasă (mai ales pe alte femei) şi vrea să se creadă că alţii o invidiază pe ea. Câteodată este amuzant să o asculţi lăudându-se, dar de cele mai multe ori e frustrant.

Dorinţa de a fi iubită şi admirată o face să fie o persoană sociabilă şi chiar charismatică, dar în final această dorinţă neîmplinită este auto-distructivă. Vrea să fie plăcută şi să i se facă complimente (mai ales legate de felul cum arată), iar atunci când un poet amator îi dedică versuri erotice, simte nevoia să le împărtăşească, pentru a arăta cât este de apreciată. În concluzie, este departe de o stimă de sine sănătoasă. Nu fiţi ca ea!