marți, 21 iulie 2015

Strategii de gândire critică


Gândirea critică este rezonabilă pentru că ne cere să căutăm motive pentru a lua decizii şi reflectivă pentru că ne face să ne gândim la motivele noastre de a crede ceva si astfel de a ne întreba dacă ele sunt acceptabile şi suficiente. Există strategii şi "trucuri" care ne ajută să fim mai rezonabili şi mai reflectivi în gândire. 

Strategii generale de gândire critică

Regula de trei are o mare arie de acoperire; iată câteva aplicaţii:  
- găseşte 3 cursuri alternative de acţiune când încerci să decizi ce să faci
- caută 3 obiecţii la un punct de vedere pe care-l aperi
- gândeşte-te la o problemă din 3 perspective diferite atunci când vrei să o rezolvi
- găseşte 3 exemple când vrei să defineşti un concept.
Toate acestea te vor ajută să gândeşti "în afara cutiei”. De obicei este relativ simplu să găseşti 1-2 lucruri, dar mai greu să găseşti mai multe, ceea ce te face să gândeşti mai intens - un lucru bun.

Nu personaliza motivele. Ele nu aparţin nimănui, sunt universale. Faptul că sunt corecte nu are de-a face cu persoana care le acceptă, pentru că sunt obiective. Încearcă să înlocuieşti întrebările următoare:
 a. Ce dovadă ai?
 b. Care sunt argumentele tale?
 c. De ce crezi asta?
cu acestea mai impersonale:
 a′. Ce dovezi există?
 b′. Care sunt argumentele pentru a crede asta?
 c′. De ce ar trebui să credem acest lucru?

Gândeşte-te de două ori, decide o dată. Aceasta e o parafrazare a motto-ului tâmplarului - măsoară de două ori şi taie o dată. Ştim din experimente psihologice să oamenii sunt reticenţi la schimbarea opiniei. O dată ce părerea e stabilită, e nevoie de mult efort să te răzgândeşti. Asta pentru că oamenii tind să evidenţieze lucrurile care le confirmă opiniile şi să le ignore pe cele care le contrazic. Ei presupun că acestea din urmă nu sunt de încredere. În plus, oamenii preferă dovezile pe care le au deja celor pe care ar trebui să le obţină prin oarece efort. Trebuie să ţinem cont de această tendinţă atunci când stabilim argumentele necesare pentru a crede sau a face un lucru.

Abţine-te de la a fi sau nu de acord cu cineva până când vorbitorul termină de explicat şi de susţinut o opinie. Ştim cu toţi cum ne simţim atunci când trebuie să apărăm un punct de vedere cu care cineva nu este de acord. Dacă am fi grăbiţi de altcineva, poate am omite informaţii importante, ceea ce slăbeşte poziţia noastră sau poate nu am reuşi să dăm un răspuns la o obiecţie. Scopul unui gânditor critic este să ajute o persoană să-şi prezinte punctul de vedere într-un mod clar şi complet, pe cât posibil.

Păstrează distanţa emoţională. A fi un gânditor critic înseamnă că îţi bazezi convingerile pe motive epistemice, nu emoţionale sau pragmatice. Cum ne face să ne simţim o convingere nu e un motiv să o acceptăm sau nu. Dacă eşti prea ataşat emoţional de o convingere, poţi să reacţionezi negativ atunci când cineva te întreabă de ce crezi în respectivul lucru, sau când expune o convingere contrară şi aduce obiecţii la a ta. Simţi că eşti criticat tu şi nu opinia ta în sine. În plus, te poţi identifica cu metodele tale de strângere a datelor, astfel că atunci când cineva judecă aceste metode, ai impresia că îţi judecă modul de gândire în general. Acest sentiment de a fi atacat te face defensiv, ceea ce poate preveni gândirea critică. De asemenea, când întrebi tu pe cineva care sunt motivele pentru convingerea sa, poţi să pari agresiv şi combativ, chiar dacă intenţia ta e doar de a vedea o chestiune din toate unghiurile.

Ai încredere, dar fii pregătit să verifici. Cei mai mulţi teoreticieni ai gândirii critice consideră că ar fi prea mult de cerut ca înainte să acceptăm dovezi de la o sursă ar trebui să ştim întâi dacă sursa este de încredere. În schimb, ei recomandă următoarea abordare: dovezile care provin de la o sursă sunt de încredere, cu excepţia cazului în care avem motive să credem că sursa nu e de încredere. 

Strategii de a fi reflectiv legat de semnificaţii

Testarea independenţei conceptuale înseamnă să ne întrebăm dacă un lucru are anumite elemente adevărate, dar altele nu. De fiecare dată când o problemă sau un concept are mai multe părţi, trebuie să ne întrebăm cum relaţionează acestea.

Căutarea de contraexemple este un pas important în construirea şi evaluarea unei definiţii propuse sau adevărului unei condiţionale. Un contraexemplu poate arăta că o definiţie este prea îngustă sau prea largă, prin cazuri reale sau inventate (dar nu controversate). O definiţie ar trebui să reflecte semnificaţia într-un mod cât se poate de clar şi concis, ca un slogan. În câteva propoziţii se pot elabora detalii suplimentare, de exemplu cum relaţionează elementele componente ale conceptului definit. În plus, pot fi incluse în definiţie cazuri contrastante cu care lucrul definit ar putea fi confundat.

Atunci când vorbeşti cu cineva, pune întrebări cu răspuns deschis, nu întrebări la care se răspunde cu da sau nu. Asta reduce riscul ca un acord superficial să mascheze diferenţe profunde şi interesante. În loc să întrebi
 “Crezi că . . .”
 “Eşti de acord că . . .”
întreabă:
 “De ce crezi că . . . .”
 “Ce vrei să spui cu . . .”

Există şi strategii de analiză a argumentelor şi motivelor. Pentru acestea şi multe altele, citiţi A Practical Guide to Critical Thinking: Deciding What to Do and Believe de David A. Hunter.

joi, 16 iulie 2015

Gândirea critică

Gândirea critică este gândirea rezonabilă şi reflectivă, care are scopul de a stabili ce trebuie să credem şi să facem. Sunt multe greşeli de gândire pe care o persoană critică ar trebui să le evite. Unele apar din clarificarea sau definirea unui punct de vedere. Altele din culegerea dovezilor care stau la baza acestui punct de vedere. Altele, atunci când tragem concluzii. Există şi greşeli pe care le facem atunci când evaluăm alte persoane şi motivele lor. Ştiind care sunt greşelile, am putea să ne ferim de ele atunci când raţionăm. Tocmai asta e valoarea gândirii critice, că ne ajută să evităm greşelile de gândire. 

Prima dintre greşeli este personalizarea motivelor. Este greşit să tratezi un argument ca şi cum ar aparţine unei persoane, din două motive: 1) argumentele epistemice sunt universale - dacă cineva poate să le creadă, oricine poate. 2) dacă o dovadă este suficientă şi acceptabilă, acest argument este obiectiv, nu are de-a face cu cineva. Personalizarea motivelor ascunde faptul că acestea sunt universale şi obiective, lăsând emoţiile să stea în calea gândirii critice, dacă cineva se identifică cu motivele sale sau respinge un argument doar pentru că provine de la o persoană anume.

O altă greşeală este apelul la relativism. Este greşit să asumi că adevărul este relativ, pentru că ai nevoie de argumente pentru ceea ce crezi, inclusiv pentru faptul că relativismul este atitudinea potrivită în privinţa unor chestiuni subiective. În privinţa acestora, relativismul este viziunea conform căreia faptele depind de credinţa noastră despre ele. Dar pentru cele mai multe chestiuni, inclusiv cele morale, este bine să considerăm că realismul este cea mai potrivită atitudine, în lipsa unor motive mai puternice. 

Cu alte cuvinte, este greşit să consideri că ceea ce e adevărat pentru tine s-ar putea să nu fie adevărat pentru alţii sau că ce este adevărat într-o comunitate ori cultură nu este în alta. Adevărul este universal. Uneori, apelul la relativism este folosit pentru a pune capăt unei discuţii. Când o persoană se satură să dezbată un lucru, poate spune "Am dreptul la opinia mea şi tu la a ta". Acest lucru este în regulă dacă ceea ce se intenţionează este ca toată lumea să poată să hotărască ce să creadă. Dar dacă înţelesul este că două persoane pot avea ambele dreptate atunci când nu sunt de acord, atunci este greşit, în lipsa unui motiv excelent să credem altceva.

Apelul la emoţii este o altă greşeală, pentru că modul în care ne face să ne simţim o convingere nu este o dovadă că acea convingere este adevărată sau falsă. Convingerile trebuie să se bazeze pe dovezi adevărate. Argumentele emoţionale nu sunt epistemice, deci nu pot justifica o convingere. Gândirea critică nu-şi propune să elimine complet emoţiile din procesul de a lua decizii (ceea ce oricum este practic imposibil). Multe convingeri sunt atâte de fundamentale pentru concepţia despre noi înşine, despre cultura noastră şi locul nostru în univers că suferinţa de a renunţa la ele ar fi prea mare. Este bine să existe şi un suport emoţional pentru convingeri, dar dacă acesta este completat de motive epistemice. Deci este greşit să ne bazăm doar pe argumente emoţionale, sau ca acestea să ne oprească din a colecta dovezi de care avem nevoie pentru a lua decizii.

Privilegierea dovezilor existente este o greşeală care constă în a crede că dovezile pe care le avem deja sunt mai bune decât noile dovezi, care vin în conflict cu cele vechi. Ceea ce credem acum poate fi fals şi dacă luăm în considerare cu atenţie aceste dovezi care infirmă credinţele noastre s-ar putea să ne răzgândim. 

Asemănătoare cu greşeala de mai sus este privilegierea dovezii disponibile. Este greşit să presupunem că orice dovadă avem este mai bună decât o dovadă pe care am putea să o găsim în viitor. Dacă am strânge mai multe date am putea descoperi ceva care este mai important sau care infirmă dovezile pe care le avem la dispoziţie. Nu putem ştii dacă probele noastre sunt cele mai bune până nu încercăm să strângem altele. Chiar dacă avem motive foarte bune să fim mulţumiţi cu dovezile existente, trebuie să păstrăm mintea deschisă în caz că apar altele cu care ele pot intra în conflict.

Apelul la tradiţie este o greşeală pentru că, deşi o convingere poate fi istorică, asta nu înseamnă că este corectă. Un gânditor critic nu abandonează toate convingerile tradiţionale, dar are nevoie de motive bune să creadă în ele în continuare.

Este o greşeală ca o definiţie să fie prea largă sau prea îngustă. Greşeala numită "definiţie falsă" poate fi sesizată printr-un contraexemplu care arată că definiţia respectivă este falsă, fiind prea largă sau prea îngustă.

Legat de greşeala de mai sus, echivocarea este utilizarea unor cuvinte în sensuri diferite, fără a realiza. Este greu de ştiut dacă un lucru este adevărat, dar nu este clar ce înseamnă. O formă a acestei greşeli apare când participanţii la o dezbatere nu îşi dau seama că se referă la lucruri diferite când spun anumite cuvinte sau fraze. 

O altă greşeală de logică este supranumită "omul de paie" (straw man). Această constă în a reprezenta greşit opinia cuiva şi a ataca această opinie distorsionată (care nu aparţine de fapt persoanei) pentru a da impresia că opinia lui reală este greşită.

Este greşit să tragi concluzia că un lucru este cauzat de altul pentru că acel lucru s-a întâmplat ulterior primului. Deşi cauzele preced efectele, această condiţie este doar necesară, nu şi suficientă. Această greşeală se cheamă Post-hoc.

Apelul la ignoranţă este o greşeală care constă în a crede ceva pentru că nu ai motive să crezi că nu e adevărat. Puţină investigaţie s-ar putea să-ţi arate că respectivul lucru este fals şi un gânditor critic caută dovezi de fiecare dată când poate. O formă a acestei greşeli este să nu iei în seamă costurile sau beneficiile potenţiale ale unei propuneri doar pentru că nu ştii cum să o măsori sau să o compari. Altă formă este să crezi că o disjuncţie este adevărată pentru că nu cunoşti alte posibilităţi. Să te gândeşti critic la alterativă înseamnă să faci tot ce e posibil ca disjuncţia să fie exhaustivă. Iar altă formă a greşelii este să crezi că o condiţională e adevărată pentru că nu şti niciun contraexemplu. 

Mărturia inacceptabilă este o greşeală în care accepţi o mărturie de la o persoană dacă subiectul este nepotrivit, martorul nu este bine instruit sau informat, ori martorul este părtinitor. Astfel de mărturii nu sunt acceptabile; mărturiile sunt adecvate pe subiecte unde există experţi recunoscuţi. Un expert trebuie să fie bine instruit şi informat, dar şi dezinteresat să mintă sau să exagereze anumite fapte.

Ad hominem este cumva cazul contrar, când nu accepţi o mărturie ca fiind adevărată pentru că martorul este părtinitor sau nu prezintă încredere. Chiar şi când sursa nu este de încredere, mărturia poate fi adevărată. Greşeala se cheamă astfel deoarece presupune criticarea mărturiei prin criticarea omului. Totuşi, nu întotdeauna acest lucru este o greşeală, e posibil să fie motive suficiente să credem că martorul este mincinos. Problema este atunci când ne bazăm credinţa că mărturia este falsă doar pe acest lucru.

Este greşit de asemenea să pui o întrebare care este ambiguă, care conţine cuvinte tendenţioase sau care ascunde o presupoziţie controversată. Această greşeală numită "întrebare incorectă" face mai dificil de aflat ce crede cu adevărat persoana care răspunde.

Negarea antecendetului este o greşeală de tipul: dacă A atunci B; nu este cazul B, deci nu este nici cazul A. Este greşit acest mod de a raţiona pentru că se confundă o condiţie suficientă cu una necesară.

Afirmarea consecvenţei este o greşeală cum ar fi: dacă A, atunci B; suntem în cazul B, deci suntem în cazul A. La fel ca mai sus, se confundă o condiţie necesară cu una suficientă.

Heringul roşu este o greşeală care constă în a aduce în discuţie detalii irelevante atunci când critici opiniile cuiva. O formă a greşelii este de a critica o disjuncţie în argumentul cuiva ridicând posibilităţi ridicole sau care au fost deja eliminate.

Generalizarea pripită este o greşeală ce constă în a te baza pe un eşantion nereprezentativ atunci când raţionezi pe baza de eşantion. Premiza analogică este greşită, iar un argument cu o premiză incorectă nu este valid. Acesta este un caz special al greşelii "analogie falsă".

Analogia falsă este o greşeală pentru că două lucruri pot fi asemănătoare în multe aspecte, dar o analogie este corectă doar dacă cele două lucruri sunt exact la fel în aspectele relevante. Este dificil de ştiut care sunt aceste aspecte, de aceea este nevoie de investigaţie. În plus, este greu de stabilit dacă aspectele sunt identice.

Panta alunecoasă este o greşeală care constă în a presupune că un mic pas iniţial va duce la o serie de efecte în lanţ care vor culmina într-un rezultat negativ.

Pentru a evita aceste greşeli, există strategii de gândire critică, pe care le voi acoperi într-un articol viitor.

luni, 13 iulie 2015

Prejudecăţile care ne conving

Aşa cum spuneam într-un articol anterior, există anumite înclinaţii care ne fac să privim lucrurile în mod iraţional. Cunoscând aceste tendinţe umane, cei care vor să ne convingă de ceva (să cumpărăm, să votăm etc) le folosesc frecvent. Dacă le stăpânim, nu numai că ne putem feri de influenţe negative, le putem folosi şi în propriul nostru avantaj.

Prima din aceste prejudecăţi, şi poate cea mai importantă, este cea legată de disponibilitate. Avem tenidinţa de a da crezare lucrurilor pe care ni le amintim mai uşor. Dacă ne aducem aminte de o întâmplare fără mare efort, ni se pare că aceasta este relevantă pentru a ne oferi un răspuns într-o nouă situaţie.

Un exemplu ar fi, pentru persoanele care trăiesc în cuplu, de câte ori face fiecare treburi casnice. Unul din motivele frecvente de ceartă între parteneri este cât de rar le face celălalt şi cât de des le faci tu. De fapt, este posibil ca aceste treburi să fie împărţite în mod echilibrat, dar tu îţi aduce aminte când ai spălat tu ultima dată vasele, când ai dus tu gunoiul, când ai făcut tu patul, aşă că ai impresia că faci mereu chestiile astea şi prietenul sau prietena ta nu le face niciodată.

La serviciu apare de asemenea prejudecata aceasta, când ţi se pune o întrebare şi tu înţelegi alta. Să spunem că ţi se cere să recomanzi un furnizor şi în momentul când ţi se explică cererea îţi şi vine în minte unul. De fapt, nu ai făcut o analiză bazată pe raportul calitate-preţ, potrivire sau încredere în respectivul furnizor. În loc să spui care e cel mai bun, l-ai spus pe primul care ţi-a venit în minte.

Această prejudecată apare şi atunci când încercăm să dimensionăm lucruri sau frecvenţa lor. Cineva întreabă cât de mare e piaţa pentru un produs şi tu spui că e imensă, pentru că ai folosit produsul acela în weekend. Cât de des sunt arestaţi politicienii? Tot timpul, doar am văzut ieri la televizor cum l-au săltat pe unul.
Aceste răspunsuri rapide pe care le dăm sunt efectul lenei noastre cognitive. Nu "pierdem timpul" să căutăm statistici, ceea ce ar fi mai dificil. Ce lecţie putem extrage de aici? Dacă vrei să fii primul în mintea clientului atunci când are nevoie de un produs pe care-l vinzi, trebuie să ai grijă să-şi aducă aminte de tine constant. De aceea primim din când în când spam sau telefoane de la furnizori, care speră să "păstrăm legătura" şi care uneori sunt la limita stalking-ului.
În afară de frecvenţă, sunt şi alţi factori care ne fac să ne amintim mai des un lucru decât altul, astfel ducând la înclinaţia către disponibilitate. Aceştia includ evenimentele dramatice sau experienţe personale intense. De aceea, este recomandabil să profiţi de momentul când cineva se plânge de un lucru care poate fi legat de ceea ce vrei. De exemplu, dacă un director îţi descrie nemulţumirile lui faţă de cum s-a desfăşurat un proiect, poţi să-i spui "Vezi? Ăsta e exact motivul pentru care îţi spuneam că ar trebui să preiau eu management-ul acestui proiect".

În plus, un sfat este să foloseşti descrieri vii create prin limbaj sau grafică, nu atât de mult cifre - "pe terenul ăsta ar intra un stadion" în loc de "aceste spaţiu are x metri pătraţi". Legat de frecvenţă este şi faptul de a reţine ce este mai recent - doar ultimul lucru pe care l-ai auzit referitor la un subiect anume.

O altă prejudecată sau înclinaţie des întâlnită este "efectul de halou" sau "aură", numit ştiinţific "coerenţă emoţională exagerată". Această apare atunci când judecăm o persoană pozitiv în privinţa unei caracteristici din viaţa ei (farmec personal, hărnicie, aspect fizic) şi apoi aplicăm acest sentiment pentru alte caracteristici care nu au legătură (rezolvare de probleme, abilităţi de conducere sau de vânzare).

Acest efect a fost documentat încă din 1920 de către Edward Thorndike, care a realizat un studiu în cadrul armatei şi a observat că ofiţerii chipeşi erau consideraţi şi buni conducători, cei loiali erau consideraţi şi inteligenţi etc. Şi în ziua de azi este valabil efectul, de exemplu persoanele entuziasmate apar în ochii celorlalţi ca muncitoare.

Prima impresie contează foarte mult în acest sens. Pe baza acesteia, o persoană primeşte atribuţii ulterioare. Solomon Asch a realizat o cercetare în care a cerut oamenilor să evalueze personalităţile a doi indivizi, în felul următor:
Ind. A inteligent - harnic - impulsiv - critic - încăpăţânat - invidios.
Ind. B invidios - încăpăţânat - critic - impulsiv - harnic - inteligent.
Deşi sunt exact aceleaşi cuvinte, fiind în ordine inversă, individul A a primit o evaluare mai favorabilă decât a lui B. Inclusiv defectele lui A au fost privite mai favorabil decât aceleaşi defecte la B. Dacă o persoană pe care o placi este încăpăţânată, consideri că are principii sănătoase. Dacă nu-ţi place persoana, această trăsătură este sinonimă cu inflexibilitatea.
O concluzie care se poate extrage de aici este că trebuie să-şi faci o intrare pozitivă în viaţa oamenilor pe care vrei să-i convingi de ceva. În prima fază a relaţiei, trebuie să fii bine îmbrăcat, prietenos şi abordabil, dar şi citit, umblat în lume, stăpân al artei conversaţiei. Dacă aduci contribuţii interesante la o discuţie, sunt şanse mult mai mari ca mai târziu să auzi "da". Efectul opus se cheamă, evident "efectul coarne", ca în cazul individului B din studiul lui Asch. 
Înclinaţia către confirmare este destul de cunoscută: căutăm fapte, statistici şi opinii care ne dovedesc ipoteza sau preconcepţia. Persoana pe care am angajat-o noi face o treabă excelentă, programul pe care l-am lansat merge aşa cum trebuia, produsul pe care l-am creat aduce valoare adăugată. Acest mod de a gândi duce la decizii luate prost pentru că nu oferă nimic de respins în propriile idei.

Alte înclinaţii:
Nume
Descriere
Exemplu
Amintire selectivă
Reţinerea informaţiilor care îţi sunt favorabile şi nu a altora
"Promoţia a fost un succes, am vândut sute de mii de unităţi!"
 (Dar am pierdut bani din cauza reducerii)
Iluzia siguranţei
Să vrei în mod nerealist să controlezi o situaţie 100%
"Dau undă verde proiectului numai dacă sunt sigur de succes”
(Nimic nu este garantat)
Gândirea de grup
Să fii de acord cu grupul din cauza culturii organizaţionale sau presiunii colegilor.
“Nu am mai reuşit asta dar credem că o să reuşim de data asta. Tu ce zici?”
(Păi dacă ziceţi toţi...)
Supraestimarea banilor atuncaţi
Să continui să investeşti în cauze pierdute
“Nu putem opri finanţarea acum! Uite cât am investit!”
(Şi uite cât o să mai cheltuim!)
Greşeala pariorului
Să crezi că poţi să învingi casa, că un câştig nu este întâmplător
“Clientul n-a zis da în ultimele şase ori. Hai să facem un pitch, trebuie să meargă următoarea dată!”
(Nu)
Efectul înzestării
Valorizezi un lucru mai mult, pentru că tu îl deţii
“Catalogul a fost al nostru de ani de zile. E prea important ca să îl dăm unei agenţii.”
(Sau poate echipa ar face altceva mai util cu timpul liber după externalizare)

Bonus: cheerleader effect - oameni (mai ales fete) care arată mai bine în grup, nu luaţi separat. Pentru mai multe informaţii despre aceste tehnici de persuasiune, puteţi citi "Persuasion Equation: The Subtle Science of Getting Your Way" de Mark Rodgers.

marți, 7 iulie 2015

Beth Hart la Sala Palatului pe 21 iulie


Am ascultat-o pe Beth Hart întâmplător acum câţiva ani. Piesa pe care am auzit-o prima dată a fost My Favourite Things. Mi-a plăcut de la început vocea ei - un mix vocal intre Janis Joplin, Etta James, Billie Holiday, Otis Redding si Amy Winehouse, iar versurile m-au impresionat.

Mai târziu am aflat că Beth a avut o adolescenţă (şi o tinereţe) zbuciumată, marcată de abuzul de alcool, droguri, cât şi pierderea unei surori din cauza HIV. Beth este genul de artistă care şi-a găsit inspiraţia în propria suferinţă - fiind diagnosticată cu tulburare bipolară, şi care a fost descoperită pe străzile din LA. de un manager din industria muzicii.

Dacă nu aţi auzit-o până acum, vă recomand interpretarea ei a unei melodii iniţial cântate de Etta James. Mie îmi place originalul, aşa că apreciez foarte mult un cover bun:

În caz că v-am convins, nu uitaţi să comandaţi bilet de aici pentru concertul care va avea loc la ora 19, pe 21 iulie 2015, în Sala Palatului din Bucureşti :)

vineri, 3 iulie 2015

Despre obediență

Între 1994 şi 2004, un bărbat a telefonat la numeroase fast food-uri din SUA (din zona rurală), susţinând de fiecare dată că este poliţist şi că o clientă s-a plâns directorului că una din angajate a furat ceva. Managerii erau îndemnaţi să ducă respectiva angajată la poliţie sau să o percheziţioneze personal la sediul fast-food-ului. Într-unul din cazuri, la un McDonalds din Kentucky, supunerea oarbă a dus la consecinţe grave.

Ca să rezum, o tânără angajată a fost dusă de şefa ei într-un birou, pentru interogare, unde aceasta a obligat-o să se dezbrace (i-a dus hainele în maşină); deoarece şefa trebuia să se întoarcă la muncă, interlocutorul i-a cerut să lase pe altcineva în locul ei să supravegheze fata. Aşa că şefa şi-a chemat logodnicul, care nu era angajat acolo. Persoana care sunase - de la un telefon public - i-a cerut bărbatului să o supună pe fată la abuzuri din ce în ce mai mari, incluzând bătaie şi sex oral. Din păcate, nu a fost pedepsit decât logodnicul, pentru că şefa s-a declarat şi ea parte vătămată în proces, iar bărbatul care a sunat nu a fost găsit vinovat.

Cum s-a ajuns în această situaţie? Angajata de 18 ani, care ştia că este nevinovată, s-a lăsat sechestrată, în primă fază, pentru că învăţase de timpuriu că trebuie să faci ce-ţi spun adulţii, mai ales de acasă şi de la şcoală; în măsură mai mică, de la alte instituţii cum ar fi biserica şi clubul de cercetaşe. Şefa ei nu a avut nevoie să vadă un poliţist în carne şi oase, care să se legitimeze, a ascultat doar ce i s-a spus la telefon şi a acţionat întocmai. Logodnicul ei a executat ordine care în mod clar contraveneau legii şi moralei.

Din primii ani de viaţă, de când putem înţelege instrucţiuni simple, ni se spune ce să facem. Vorba cântecului: From the moment I could talk, I was ordered to listen. Întâi părinţii ne spun că trebuie să ascultăm de ei, apoi că trebuie să-i respectăm pe profesori şi aşa mai departe, cu toate figurile autoritare, până intrăm în câmpul muncii, unde avem tot felul de şefi. Nici la bătrâneţe nu scapi de figuri autoritare, ca medici sau poliţişti.

Evident că un copil nu poate creşte de unul singur şi atunci când părinţii sunt prea indulgenţi survin alte probleme. Educatorii şi învăţătorii nu-şi pot face treaba dacă fiecare copil din clasă are un spirit foarte independent. Medicul îţi spune ce să faci cu scopul de a te vindeca, iar poliţistul îşi face şi el datoria, ca să păstreze ordinea. Dar dacă printre toţi aceşti oameni se ascund persoane incompetente sau rău intenţionate? Dacă eşti în armată şi superiorul tău îţi spune să tragi în cineva, când tu crezi că acest lucru contravine regulilor războiului?

Mai toţi acuzaţii de genocid din procesele de la Nurnberg au declarat că se simt nevinovaţi, deoarece nu au făcut decât să urmeze ordine. Respectivele ordine au dus la moartea a milioane de nevinovaţi în timpul Holocaustului. Experimentele ulterioare cât şi o serie de alte tragedii au arătat că obedienţa fără judecată proprie produce victime oriunde şi oricând.
Cel mai cunoscut experiment legat de conformarea la cererile autorităţilor este cel realizat de Stanley Milgram (de la Universitatea Yale) în anii 60. Pe scurt, subiecţii au fost chemaţi într-un laborator unde li s-a spus că se testau rezultatele şocurilor electrice asupra îmbunătăţirii memoriei. Un actor se prefăcea că este un student care trebuie să răspundă corect la întrebări, iar un om îmbrăcat în halat alb le spunea subiecţilor să aplice şocuri din ce în ce mai intense atunci când studentul greşea. De fapt, era testată decizia de a aplica şocuri electrice unei alte fiinţe umane, chiar în mod letal.

Rezultatele cercetării au explicat într-o oarecare măsură ceea ce s-a întâmplat în timpul guvernării naziste: oamenii obişnuiţi sunt capabili de orice atrocitate  - inclusiv de a ucide pe cineva prin şocuri electrice - atât timp cât o figură autoritară le spune să o facă. Deoarece altă persoană le spune să apese pe buton, ei consideră că nu au nicio responsabilitate morală.

Cazurile „comune” de obedienţă atunci când ni se spune să facem ceva greşit nu sunt la fel de terifiante,  dar acesta e unul din factorii pentru care societatea are problemele pe care le are; tot felul de persoane bine intenţionate cedează la presiunea de a se supune, de a spune da: profesorilor li se spune de către directori să dea note mari unor elevi ai căror părinţi sponsorizează şcoala, chiar dacă nu merită; poliţiştilor li se cere să raporteze mai puţine crime, pentru ca primarul să se poată lăuda la alegeri că a „curăţat” străzile; fotbaliştii sunt încurajaţi de management-ul cluburilor să faulteze grav membri echipei adverse; angajaţii de la bănci sunt îndemnaţi de şefii lor să declare oficial venituri care nu există, pentru clienţi care solicită împrumuturi; cei de la supermarket, să pună mâncare veche în ambalaje cu data de expirare schimbată etc.

Uneori, nici nu este vorba de ilegalităţi, ci de situaţii în care ştii că ceva nu e bine, totuşi simţi că nu poţi îndrepta situaţia. De exemplu, un medic de gardă obosit îi spune unei asistente să-i administreze unui pacient un medicament despre care ea ştie că îi va face rău. Dar în loc să aibă curaj să-i spună că poate a greşit, preferă să pună viaţa pacientului în pericol. În general, oamenii au observat că atunci când nu fac ce li se spune, au de suferit, aşa că preferă să fie obedienți.

Atunci când ştii că ceva nu e bine (acesta în sine e un caz fericit, o grămadă de oameni nu au habar de etică) apare un conflict între dorinţa ta de a te supune unei cauze bune şi cea de a „juca conform regulilor” – obedienţa faţă de o autoritate. În cazul în care nu ai capacitatea de a decide singur, ajungi să te întrebi dacă nu cumva greşeşti tu când refuzi să te supui unei cereri. Să spui nu, atunci când ştii că un lucru este incorect, nu înseamnă că eşti un rebel fără cauză. Înseamnă că ai principii şi că în privinţa unora nu poţi fi flexibil.