marți, 17 noiembrie 2015

Două dezvoltări personale la preţ de una

Pentru că am citit la scurt timp una după alta o carte despre negociere şi una despre cum să-ţi găseşti menirea profesională, am să le prezint pe amândouă aici. 

După cum spune rugăciunea "serenităţii", unele lucruri pot fi schimbate şi îţi trebuie curaj pentru asta, iar altele trebuie acceptate pentru că nu pot fi schimbate. Îţi trebuie destulă înţelepciune ca să distingi între cele două; din păcate, prea mulţi oameni acceptă lucrurile aşa cum sunt, crezând că sunt de neschimbat, când nu e cazul. 

Aceste alegeri personale de tipul "nu am ce face, trebuie să mă conformez" se reflectă în timp la nivelul societăţii. De exemplu, eu nu pot lupta singu(ă) împotriva corupţiei. Trebuie să dau şi eu mită ca să mă descurc în viaţă, cu toate că nu vreau asta - deja plătesc taxe. Aproape toţi gândim aşa, dar ne complacem cu ideea "aşa e sistemul". De fapt, puţine lucruri sunt imposibile; nu poţi să încalci legile fizicii, dar istoria e plină de cazuri în care au fost înlăturate reguli nedrepte.

Să organizezi o revoluţie e un lucru destul de complex, dar până acolo poţi face lucruri mai mici, pentru tine sau pentru alţii (cauzele pot fi individuale sau comunitare, poţi lupta şi pentru drepturile animalelor etc). Schimbarea este ori radicală ori cu paşi mărunţi. Foarte des, nici nu e vorba de îmbunătăţire, ci de a acţiona atunci când lucrurile par să se înrăutăţească. Cu alte cuvinte, poţi să negociezi o situaţie mai bună / mai puţin proastă sau poţi să renunţi la orice compromis.

Am să încep cu negocierea, "Getting (More of) What You Want: How the Secrets of Economics and Psychology Can Help You Negotiate Anything, in Business and in Life" de Margaret A. Neale şi Thomas Z. Lys. Aşa cum spun şi autorii, nu este indicat să negociezi orice. Şi oricum, dacă am şti cu toţii aceste "secrete", e ca şi cum nu le-ar şti nimeni. Dar poţi să extragi câteva învăţaminte care să fie în avanatajul tău, iar asta nu înseamnă că e în dezavantajul oamenilor cu care negociezi.

Să luăm un exemplu: eşti la o tarabă unde se vând haine, în cadrul unui târg. Îţi place o bluză, dar ţi se pare prea mare preţul. Nici nu iei în considerare să negociezi, pentru că te gândeşti ce ar răspunde vânzătorul: "dacă reduc preţul pentru tine, ar trebui să reduc pentru toată lumea şi atunci unde ajungem?". De fapt, vânzătorului îi e mai bine cu marfa vândută la un profit mai mic decât cu marfa nevândută. Dar dacă nu este el patronul, nu poate decide; tu poţi doar să încerci.

Dar de ce alegem să nici nu încercăm să negociem, în general? Dincolo de o eventuală timiditate, în cultura noastră nu e la fel de comun să negociezi tot timpul, cum ar fi la arabi spre exemplu. Mă refer la cultura recentă, care este influenţată de modelul occidental. Da, ar fi cam mare coada la supermarket dacă fiecare şi-ar negocia produsele din coş. Pe vremea când eram influenţaţi mai mult de orientali (turci şi greci din Imperiul Otoman), lucrurile stăteau altfel.

Se spune că fanarioţii ar fi introdus practica corupţiei în ţările române. Poate de asta, în prezent negocierea e asociată cu ceva greşit, ruşinos. De parcă să-ţi negociezi salariul ar fi echivalentul unui cadou pe care îl faci unui demnitar, ca să obţii foloase nemeritate. De fapt, unii oameni sunt convinşi că li se oferă maximul posibil şi că ar fi o dovadă de nesimţire din partea lor să ceară mai mult.

Teama aceasta că îşi vor strica reputaţia punând cealaltă persoană într-o poziţie proastă îi face pe mulţi să evite negocierea. Dar dacă vezi pe cineva care pare să aibă mai mult succes decât tine, deşi aţi pornit de la acelaşi nivel şi sunteţi la fel de buni, nu e neapărat un caz de nedreptate. Poţi să-ţi pui problema că acea persoană a negociat mai bine sau pur şi simplu că a negociat.

Să zicem că nu vrei să negociezi, oricât de convingătoare ar fi o carte despre beneficiile negocierii. În caz că vrei să faci cu totul altceva în viaţă şi totuşi nu ştii ce, ai putea să citeşti "Find Your Thing: How to discover what you do best, own it and get known for it" de Lucy Whittington. Este o carte ce se adresează mai ales angajaţilor care s-au săturat de jobul lor şi vor să-şi pornească o afacere, dar nu numai atât, ci şi să devină celebri.

Dacă nu eşti tipul morocănos de felul tău, dar la serviciu eşti aşa mereu, acesta poate fi un lucru bun. În mod paradoxal, când eşti într-o situaţie ambiguă de genul "nu e minunat, dar e ok", este mai rău, pentru că probabil vei rămâne într-un loc călduţ - zona de confort. Dacă în schimb eşti ursuz la serviciu, asta te împinge către o schimbare. Totuşi, ţi-e teamă că orice ai face, în final tot aşa vei ajunge sau chiar într-o situaţie mai proastă.

Deci, cum găseşti acel ceva pe care trebuie să-l faci în viaţă, astfel încât să te bucuri de munca ta? Sunt două căi principale, conform autoarei: să te gândeşti la ce faci cu uşurinţă sau la ce te enervează. Prima cale e destul de intuitivă. Unor persoane le e greu şi altora le e uşor să facă acelaşi lucru. Din păcate, unii îşi aleg profesii care nu se potrivesc cu abilităţile lor şi apoi îi chinuie şi pe alţii din cauza asta.

A doua cale e mai interesantă: dacă nu e nimic care să-ţi placă în mod special, trebuie să găseşti ceva care te enervează atât de mult încât să fii dispus să spui "am să repar eu asta, am să le arăt cum se face". Un exemplu foarte bun este politica: toţi suntem dezamăgiţi de politicieni şi din cauza asta nu ne implicăm, Dar unii dintre noi ar fi buni politicieni şi prin buni nu vreau să spun machiavellici. Un bun politician are abilităţi de negociere, deci vezi mai sus.

Revenind, dacă citeşti asta şi te gândeşti că nu e aşa uşor, pentru că unii oameni sunt, dintr-un motiv sau altul, constrânşi să facă un lucru, în loc să facă ce vor în realitate, poate asta e chemarea ta: să analizezi motivele respective şi să încerci să le înlături, ajutându-i să-şi împlinească potenţialul. Nu toţi ştim ce vocaţie avem de când suntem copii sau adolescenţi. Este foarte comun să ne găsim mai târziu în viaţă "raţiunea de a fi". Iar aceasta poate fi în afara sferei profesionale.

Mai bine mai târziu decât niciodată - cu asta ar fi de acord şi japonezii, care trăiesc mult. Ei au un concept numit ikigai ce s-ar traduce cu "procesul de a lăsa ca posibilităţile sinelui să înflorească" sau "realizarea aşteptărilor şi speranţelor în viaţă". Altfel spus, un motiv de a te trezi dimineaţa, motiv pentru care te simţi bine chiar dacă în prezent lucrurile nu stau aşa cum trebuie: ai un ţel să le îndrepţi.

Dacă găsirea acestui sens pare grea, poţi să adopţi strategia daneză de a fi fericit. Ani la rând, danezii au apărut în sondaje printre cei mai fericiţi oameni din lume, iar oamenii de ştiinţă au căutat răspunsul la întrebarea "de ce sunt danezii fericiţi". Răspunsul este simplu: danezii au aştepări joase. Concluzia: dacă nimic nu te satisface, nu este lumea de vină, eşti doar prea pretenţios.

vineri, 23 octombrie 2015

Rezistenţa mintală

Există în principal două moduri de a privi viaţa, după criteriul influenţării propriului destin: să crezi în determinism social sau să crezi că tu poţi să faci orice îţi propui. În mod obiectiv, există factori pe care nu îi poţi controla, cum ar fi epidemiile sau climatul politic (dacă nu eşti un dictator), dar rămân multe variabile şi unii oameni sunt de părere că psihicul puternic face diferenţa.

Această teorie a apărut prima dată în sport, unde e destul de clar că oricât de mult talent ai avea, dacă cedezi nervos în faţa unui rezultat prost, nu ai cum să-l întorci. Simona Halep a câştigat multe meciuri pe care le-a început prost, echipa naţională de rugby şi-a revenit incredibil în faţa Canadei, ca să menţionez numai vedete si cazuri recente. Aşa că teoria rezistenţei minţii a fost preluată în situaţii din viaţa cotidiană, mai ales în mediul profesional.

Teoria are la bază studii ştiinţifice şi se concentrează pe patru aspecte: provocare, încredere, angajament şi control. Ceea ce înseamnă că oamenii care sunt rezistenţi psihic văd o problemă ca pe o provocare, au încredere în ei, se angajează să realizeze ceea ce şi-au propus sau au de făcut şi îşi pot controa emoţiile. La interviuri spunem cu toţii, de exemplu, că pentru noi orice dificultate este o oportunitate, în viaţa reală însă unii dintre noi fug de responsabilităţi şi vor să facă ce e mai uşor.

Partea bună e că rezistenţa mintală poate fi dezvoltată, chiar dacă nu e nativă, în primul rând printr-o reflecţie sinceră asupra propriilor slăbiciuni. Dacă îţi dai seama că eşti genul de persoană care se panichează atunci când se află într-o situaţie nouă, nu are încredere de sine, renunţă uşor sau nu are control asupra emoţiilor, există loc de îmbunătăţire. Totuşi, sunt şanse mici să lucrezi numai cu oameni care au şi ei o bună rezistenţă şi să faceţi o echipă de vis.

De fapt, se întâmplă des ca într-o organizaţie sau un proiect, doar o persoană, cum ar fi managerul, să aibă rezistenţă bună la stress, dar acest lucru nu este bine privit de către cei care nu au o rezilienţă la fel de mare. În loc să te gândeşti "de asta a ajuns şef, pentru că în afară de cunoştinţe tehnice are şi soft skills de lider", poţi fi intimidat de încrederea pe care o afişează, îl vei critica pentru optimismul lui exagerat (vei spune că setează obiective imposibile) sau ţi se va părea insensibil - pentru că nu arată emoţii sau arată doar ce emoţii vrea, la momentul potrivit.

Este greu să fii coleg cu persoane care au o etică a muncii diferită, cu atât mai mult dacă tu eşti cel cu rezistenţa mintală mai mare. Vei avea impresia că nu se implică, vei aştepta de la ei să fie entuziasmaţi când sunt de fapt speriaţi şamd. De aceea este important să nu uiţi să empatizezi, să araţi compasiune, nu doar performanţă.

Unele persoane au credinţe care le fac să creadă că sunt neajutorate, astfel că îşi creează singure handicapuri, de exemplu dacă au superstiţii sau cred că totul este stabilit în funcţie de noroc şi ghinion. Altele într-adevăr nu pot să-şi realizeze potenţialul pentru că nu au satisfăcute nevoile de bază (fiziologice şi de securitate), dar dacă ne referim la locuitorii din ţări democratice în care nu se moare de foame, rezistenţa mintală poate fi cheia succesului.

În "Developing Mental Toughness: Coaching Strategies to Improve Performance, Resilience and Wellbeing" de Doug Strycharczyk and Peter Clough poţi citi pe larg despre ce am rezumat eu în câteva paragrafe. Dacă nu aveai deja această convingere, cartea aduce argumente bune să încerci să devii mai rezistent mintal sau cel puţin să înţelegi persoanele rezistente şi să le apreciezi mai mult.

joi, 15 octombrie 2015

Trucuri retorice pentru atunci când n-ai dreptate

E uşor să câştigi într-o dezbatere în care ai dreptate, dar dacă greşeşti şi totuşi nu vrei să laşi această impresie, te poţi folosi de următoarele sfaturi, extrase din Critical Thinking for Dummies de Martin Cohen.

1. Fă o virtute din faptul că nu ştii ceva.
Audienţa e mult mai deschisă către cei care pretind că sunt oameni simpli şi nu spre cei ce par mai deştepţi decât media (care sunt etichetaţi ca aronganţi). O frază care începe cu "Nu sunt expert în domeniu, dar cred că..." este des folosită de politicienii care vor să obţină încrederea electoratului prin falsă modestie.

2. Foloseşte în mod abuziv jargonul
Contrar sfatului de mai sus, uneori poţi "aburi" interlocutorul sau publicul utilizând cuvinte mari, complicate. Dacă se poate să strecori şi nişte expresii în latină, cu atât mai bine. Pentru inspiraţie, citeşte cărţile lui Patapievici. Nu vreau să sugerez că el nu ar avea dreptate într-o anumită privinţă, doar că e greu să-ţi dai seama despre ce vorbeşte, în primul rând.

3. Koan!
Koan-ul este un enunţ paradoxal folosit ca tactică de a-i face pe oameni să gândească "în afara cutiei". Un exemplu faimos este să spui "Imaginaţi-vă sunetul făcut de două palme care aplaudă". Oamenii îşi imaginează asta, după care vii şi spui "Acum imaginaţi-vă sunetul aplauzei făcut de o singură mână!" Ai reuşit să-i faci pe ceilalţi să se gândească la ceva fără sens, dar care pare un lucru inteligent.

4. Dezbate prin intermediul întrebărilor, poate?
De ce ai face asta? Sau, mai degrabă, de ce nu? Ştii câţi mari filozofi au făcut asta? De fapt, care nu a procedat astfel? Avantajul este că e mai simplu să interoghezi decât să răspunzi. Ca să fii sigur că nu dai greş, fă din întrebare o listă de lucruri care trebuie definite. Ca să parafrazez un banc, transformă "Ce părere aveţi despre penuria de alimente din restul lumii" în "Ce înseamnă de fapt să ai o opinie", "Cum definim penuria", "Ce face ca un lucru să fie aliment", "Cum delimităm restul lumii". O formă particulară de întrebare este cea cu încărcătură ofensatoare. "Când ai încetat să-ţi baţi soţia?" este o formă de a spune că nu este posbil să nu-ţi fi bătut niciodată soţia.

5. Atacul la persoană.
Ai încercat orice, dar nu ai reuşit să convingi; e timpul să aplici, în termeni retorici, o lovitură sub centură. Avocaţii folosesc des această metodă pentru a discredita un martor. Nu cred că trebuie să elaborez foarte mult, pentru că este destul de clar, dar am să detaliez o subcategorie a atacului la persoană: când cineva îţi atrage atenţia că greşeşti, ai grijă să evidenţiezi ipocrizia lui - faptul că el comite aceeaşi greşeală. Îţi aminteşti de Caragiale în Vizită? Îi spune copilului să nu fumeze şi primeşte replica "Dar tu de ce tragi?!"

Mai multe idei despre cum să fii extrem de enervant când te contrazici cu cineva găseşti aici, fiind suficient să aplici orice este considerat o greşeală de gândire critică drept "aşa da".

miercuri, 7 octombrie 2015

Anim'est 2015 - unora le place jazz-ul

Anul acesta, la a 10-a ediție a festivalului de film animat din București, am participat la Jazz și Animație, o seară de scurtmetraje cu și despre jazz. Proiecțiile au fost precedate de un scurt istoric al jazz-ului în filmul de animație, cu exemple din anii 20-50. Am aflat astfel că cenzura a forțat animatorii să nu mai arate oameni de culoare în film, ci animale cum ar fi broaște, în locul lor - pentru că aveau gura mare și astfel îi ”reprezentau” pe negri care cântau jazz.

Printre filmele (mai noi) din seara aceasta s-au numărat:

Jump Trump Rump Bump


Jazz that nobody asked for
Swing of change
și Wackatdooo
Vizionare plăcută, dacă nu le-ați văzut deja!

luni, 21 septembrie 2015

Linişte - puterea introvertiţilor într-o lume asurzitoare

Aşa a fost tradus titlul best-seller-ului de Susan Cain, o carte scrisă pentru publicul american, dar care e recomandabilă şi românilor, pentru că naţiunea americană îşi impune cultura inclusiv în părţi ale lumii cu valori tradiţionale diferite. Prin companii, organizaţii non-profit şi tot felul de instituţii, dar şi prin filme, seriale, articole preluate ca atare în presa românească etc., americanii ne învaţă şi pe noi, ca pe conaţionalii lor, că e bine să fii extrovertit: să fii sociabil, să te afirmi şi să fii charismatic. Nu fi introvertit, adică introspectiv, sensibil şi uneori solitar.

În ultimul timp am tot citit materiale despre aceste diferenţe de temperament, care simplifică destul de mult natura umană, de parcă poţi fi doar alb sau negru, nicidecum gri. Există totuşi o bază ştiinţifică, oferită de psihologi care studiază dezvoltarea personalităţii. Într-un experiment condus de Jerome Kagan, bebeluşii care erau mai reactivi la stimuli (imagini sau mirosuri) au devenit într-o proporţie seminificativ mai mare adulţi introvertiţi. Concluzia este că introvertiţii nu sunt antisociali, ci percep mai intens experienţele noi, cum ar fi să cunoască alţi oameni. 

Mediul în care trăim şi experienţele personale sunt factori cel puţin la fel de importanţi în dezvoltare ca trăsăturile înnăscute. O teorie a lui David Dobbs spune că extrovertiţii sunt ca păpădiile, pot să se dezvolte oriunde, pe când introvertiţii sunt ca orhideele care au nevoie de solul potrivit ca să înflorească. Deoarece ei sunt mai afectaţi atât de experienţele negative cât şi de cele pozitive, sunt şanse mai mari ca introvertiţii să fie excepţionali în condiţii bune şi să nu poată răzbate atunci când condiţiile lor de trai sunt rele.

Deşi cel puţin o treime din americani sunt introvertiţi, idealul social este să devii extrovertit, dacă nu ai avut norocul să te naşti aşa. Ca să fii măreţ, trebuie să fii îndrăzneţ, iar ca să fii fericit trebuie să trăieşti înconjurat de multă lume. Introversiunea nu este un defect sau o boală - destui oameni mari, ca Ghandi sau Einstein, erau introvertiţi. Totuşi, sălile de clasă sau de şedinţă sunt făcute special pentru extrovertiţi, în detrimentul introvertiţilor care sunt creativi în mod individual. Astfel, se iroseşte talentul unor copii sau adulţi care nu participă cu dragă inimă la proiecte de grup sau brainstorming.

Acest ideal al extroversiunii nu a existat dintotdeauna, nici măcar în SUA. Până în secolul XX, cei mai mulţi oameni trăiau în comunităţi mici, după care au început să lucreze cu străini (persoane cu care nu erau rude sau vecini). Aşa a a luat naştere cultul personalităţii, care a înlocuit cursul caracterului. Atractivitatea şi farmecul personal au devenit mai importante decât loialitatea şi integritatea. Rezultatul a fost că au avut succes oameni ca Dale Carnegie, autorul faimoasei Cum să-ţi faci prieteni şi să influenţezi oameni. 

De asemenea, mass-media a avut un rol important în a forma această opinie: reclamele la creme din anii '20 şi '30 (prezente şi în România interbelică, aflată în plin capitalism) le spuneau consumatorilor că vor face o "impresie bună" dacă vor folosi respectivul produs. În ziua de azi există tot felul de workshop-uri care te ajută să-ţi "dezlăunţui puterea lăuntrică" prin dans, actorie, improvizaţie etc. Ceea ce e într-adevăr util, în fond, pentru că fără abilităţi bune de exprimare, chiar dacă ai idei geniale de proiecte, acestea nu vor fi luate în seamă. 

Un CEO ca Bill Gates, care este introvertit, este excepţia de la regulă, corporaţiile fiind dominate de directori care vorbesc atât de mult încât nu mai au timp să te asculte pe tine, chiar dacă tu eşti genul proactiv şi vrei să îmbunătăţeşti un proces. Pentru "şoarecii de bilbiotecă", care nu sunt tipul omului de afaceri "clasic", sunt mai potrivite firmele web-based, start-up-urile digitale sau din domeniul social media, deci există şi pentru introvertiţi oportunitatea să facă milioane.

Dar dacă online funcţionează destul de bine colaborarea, după cum se poate vedea în cazul Linux sau Wikipedia, gândirea de grup nu este tocmai eficientă faţă în faţă. S-a observat chiar că ideile sunt cu atât mai slabe cu cât grupul e mai mare. Din cauza temerii de a fi judecaţi şi de a se pune în situaţii jenante, introvertiţii au performanţe mai bune atunci când lucrează singuri la biroul lor. Comunicarea interpersonală este benefică, dar trebuie folosită cu măsură, în mod înţelept. Chiar dacă biroul este open-space, este bine să existe spaţii de lucru în care un angajat se poate retrage uneori, să muncească în linişte. 

Lumea ar fi un loc mai bun cu mai mulţi introvertiţi, ca Rosa Parks sau Eleanor Roosevelt. Totuşi, ca să fii mai bun la ceea ce faci, este câteodată necesar să fii un pseudo-extrovertit. De exemplu, un profesor ar putea fi extrem de bine pregătit, dar dacă nu reuşeşte să fie atrăgător pentru elevii săi, aceştia îi vor detesta materia. Pentru satisfacţia de a fi un bun profesor, unii introvertiţi fac efortul de a căpăta trăsături din spectrul extroversiunii.

Din dorinţa de a avea copii fericiţi, profesorii sau părinţii încearcă de multe ori să facă un copil introvertit să "iasă din carapace" sau îl etichetează ca timid. În loc să vadă introversiunea ca pe ceva ce trebuie vindecat şi să-l privească prin lentila extrovertiţilor, adulţii ar trebui să înţeleagă că un copil introvertit are alt stil de învăţare şi preferă să-şi petreacă timpul liber în singurătate, spune Cain. În niciun caz nu trebuie ca extrovertiţii să se considere jigniţi de tăcerea introvertiţilor.

Cât de mult contează temperamentul în viaţă? Suntem ca nişte benzi elastice: putem fi întinşi, dar numai până la un punct. Fiecare trebuie să descopere ce îi place mai mult, de exemplu să aibă o conversaţie profundă cu doar un prieten sau doi în loc să fie la o petrecere plină de oameni. Nu poţi să te prefaci toată viaţa ca să te integrezi. Sau poţi, dar nu e bine pentru sănătatea ta mintală. 

joi, 17 septembrie 2015

Există viaţă privată online?

Răspunsul scurt este nu. Dacă ţii la intimitate, şterge-ţi toate conturile de pe reţele sociale. Dar dacă vrei să te bucuri de această minune tehnologică numită Internet şi totuşi să ai o viaţă privată, este un pic mai greu şi ai nevoie de informare. 

Ieri a avut loc o întâlnire a bloggerilor cu reprezentanţii organizaţiei APTI, care au realizat câteva scurtmetraje educative şi în acelaşi timp haioase, pe care vei avea ocazia să le vezi în cadrul festivalului Anim'est, alături de alte filmuleţe tematice. Mai multe despre acest fesival aici, în caz că eşti din Bucureşti şi ai trăit până acum ca Daniil Sihastru.

Să revenim la protecţai datelor online. Pe de o parte, lumea se bucură că infidelii care şi-au făcut cont pe AshleyMadison.com au fost demascaţi, dar pe de altă parte era dreptul lor să le rămână datele confidenţiale. Dacă asta li se întâmplă lor, ţi se poate întâmpla şi ţie. Aşa că trebuie să ţii cont măcar de nişte aspecte basic:

1.  Atunci când ai activată geolocalizarea pe telefon sau tabletă, oricine poate să verifice (folosind cunoştinţe tehnice nu foarte avansate) unde te aflii, nu doar SRI. Dacă ai geotag-ul activat, cel puţin nu mai minţi în privinţa locului unde eşti.

2. Facebook şi alte reţele sunt în spaţiul public. Chiar dacă nu ai o poză de profil cu tine şi foloseşti un nume fals, se poate afla de unde trimiţi mesajele astfel că e uşor de aflat (pentru poliţie etc) cine eşti.

3. Nu mai pune parole simple, cum ar fi numele căţelului plus anul naşterii, acestea sunt uşor de spart. Încearcă să foloseşti cuvinte care nu sunt în dicţionar, scrise cu litere mici şi mari, cu caractere speciale şi cifre care nu sunt legate de identitatea ta, chiar dacă e mai greu de reţinut aşa.

4. Multe site-uri folosesc cookies şi doar te informează despre asta, nu îţi dau posibilitatea să navighezi fără "fursecuri digitale". Cookie-urile sunt fişiere în care se monitorizează căutările tale şi pot fi folosite pentru a stoca informaţii despre istoricul tău de navigare.

Există numeroase tool-uri, de la sisteme de operare pe stick USB ce pot rula pe orice calculator (indiferent de OS-ul deja instalat), browsere şi add-ons sau motoare de căutare care-ţi permit să-ţi protejezi viaţa privată. Asta nu înseamnă că vrei să faci lucruri ilegale sau imorale online; este bine măcar să ştii despre instrumentele de mai sus. 

sâmbătă, 12 septembrie 2015

Din nou Airbnb, în alt oraș cu B

Anul trecut nu am reușit să mergem în vacanță cu Airbnb, dar asta nu ne-a împiedicat să încercăm din nou. Am zburat din București via Bruxelles - și alt oraș din Belgia - către Berlin (note to self: nu mai lua niciodată avion cu escală), unde am stat la ”Ben”. Această călătorie a fost deci marcată de litera B și coincidența face ca anul acesta să mai fi fost într-o excursie în...Bulgaria.

Revenind la Airbnb, ce m-a impresionat a fost lipsa totală de contact personal cu gazda. Aceasta ne-a dat indicații să găsim cheile de la intrare în bloc și apartament formând un cifru într-o cutiuță de lângă interfon; după care am amestecat din nou cifrele și am închis cutiuța. În apartament, pe masă, era un plic pentru lăsat banii destinați taxei municipale, unde se găsea și un formular de completat în cazul în care călătoreai cu afaceri și erai scutit de la această plată.

În cartierul în care am stat noi erau mai mulți orientali decât nemți, iar la magazinul Real raioanele erau bilingve: în germană și turcă. Ca și în restul orașului, erau multe localuri în zonă unde puteai să bei cafea și să mănânci gustări pentru mic-dejun, toată ziua. Este bine să știi germana pentru că poate fi greu să comunici cu localnicii în engleză- deși am întâlnit un shaorma boy care vorbea 6 limbi, iar singurele canale de TV nedublate sunt CNN și BBC, cel puțin la programul de cablu pe care-l aveam noi.

La metroul berlinez poți merge fără bilet, dar dacă nu l-ai validat pe peron și e control, primești amendă. Există trei zone de U-Bahn și S-Bahn, majoritatea obiectivelor turistice fiind în zonele A și B, pentru care e mai rentabil să faci abonament săptămânal dacă stai câteva zile. Aeroportul și palatul Sanssouci (Postdam) se găsesc în zona C, pentru care poți lua de la automat bilete separat. Pe harta metroului apar linii ca U12, care de fapt sunt niște trenuri în plus pe zonele în care U1 și U2 au stații comune. S41 și S42 merg în cerc, în sensuri opuse.

Gustarea tipică din Berlin este currywurst servit cu cartofi prăjiți, lângă o bere nemțească, bineînțeles. Așa cum îi spune numele, acesta este un cârnat cu curry. Evident, există o grămadă de locuri unde poți mânca kebab, dar și mâncare tipică din Asia de Est, fastfood-uri americane sau nu, pizzerii etc. Ceva local este Berliner bagel, o gogoașă în formă de covrig, sau poți lua la desert ciocolată Ritter Sport din Lidl, ca și în România.

Din punct de vedere arhitectural, Berlin este un oraș al contrastelor, în măsură chiar mai mare decât București. În afară de faptul că a fost împărțit în est și vest, iar în est poți să te simți ca la tine acasă în Militari, Berceni sau Titan, Berlin a mai fost și intens bombardat în al doilea război mondial. Acest lucru a lăsat destule locuri libere pentru noi clădiri din deceniile următoare, iar în ultimii ani s-a construit mult și design-ul este spectaculos.

În prezent există un șantier enorm pe Unter der Linden, un bulevard pe care se găsesc numeroase clădiri monumentale, în stilul templelor grecești. Multe dintre acestea, cât și interioarele, au fost reclădite după planurile originale sau puțin schimbate, cu o notă modernă, după terminarea războiului. Traficul nu este congestionat pentru că mulți oameni merg pe bicicletă și sunt piste cam peste tot. În mijlocul orașului este un parc imens, dar cel mai frumos parc este cel de lângă palatul Charlottenburg.

Simbolul orașului este ursul, acela care se dă și la festivalul de film, așa că poți vedea des (de obicei lângă magazine de suveniruri) câte un urs ”costumat” diferit. Semaforul e și el deosebit pentru că tot Berlinul a preluat omulețul simpatic verde/roșu din partea estică. Clima din Berlin nu este tocmai atractivă, totuși per ansamblu orașul merită vizitat.

Berlinul atrage mulți imigranți pe lângă care actualul val de refugiați este o nimica toată, pentru că sunt locuri de muncă (deși este greu să găsești un apartment și chiriile sunt mari, din câte am auzit). În general marile capitale din Europa sunt melting pots, așa că dacă mergi acolo, trebuie să ai mintea deschisă.

marți, 25 august 2015

De ce ne este frică de nou (şi cum să nu ne mai fie)

Pe parcursul vieţii, suntem de multe ori în situaţia nou-venitului, totuşi de fiecare dată când cunoaştem alte persoane sau încercăm experienţe noi, avem o senzaţie de ridicol. Poate nu toţi, dar cel puţin persoanele introvertite se feresc de cazurile în care trebuie să vorbească cu necunoscuţi sau să facă ceva în faţa altor persoane.

De mici ni se spune să nu vorbim cu străinii, pentru că părinţii noştri vor să ne ferească de adulţi răuvoitori, iar noi internalizăm atât de mult acest lucru încât ajungem să nu cerem indicaţii atunci când e clar că ne-am rătăcit. Dacă mergem la un eveniment de "socializare", cum ar fi la o petrecere sau la o conferinţă, vorbim cu oamenii pe care îi cunoaştem deja, în loc să facem networking cu ceilalţi.

Chiar dacă avem curajul să ne prezentăm altor persoane, suntem atât de agitaţi încât uităm instant numele persoanei cu care dăm mâna. Suntem reticenţi să încercăm hobby-uri noi, cum ar fi să megem la o clasă de yoga, pentru că presupunem că acolo toată lumea e avanasată şi noi suntem singurii începători care nu sunt în stare să facă exerciţiile. Ne e teamă să punem întrebări la un training unde n-am înţeles ceva, pentru că o să ne facem de râs în cel mai umilitor mod.

Mai târziu, regretăm că nu am făcut cunoştinţă cu mai mulţi oameni, că nu am întrebat ceva la momentul potrivit - şi acum e prea târziu - sau că n-am făcut nimic interesant în timpul liber. Tehnologia ne face mai conectaţi, dar preferăm să intrăm pe Google decât să-l întrebăm pe cel de lângă noi, să ne uităm pe GPS în loc să oprim un localnic etc.; deci, interacţiunea tradiţională se reduce la un minim, iar ulterior, suntem şi mai timizi când trebuie să vorbim cu cineva faţă în faţă.

De ce se întâmplă asta? Există multe explicaţii ce ţin de persoalitatea fiecăruia (trăsături native şi experienţe de viaţă care ne marchează), dar şi de modul în care suntem crescuţi, de cultura din care facem parte. De exemplu, tuaregii au un cod elaborat de întrebări şi răspunsuri pe care le folosesc când se întâlnesc cu un străin în deşert, pentru că acesta poate să ofere informaţii, ajutor sau poate să te omoare.

Psihologii evoluţionişti au o altă justificare pentru acest comportament bizar al oamenilor. Ei consideră că la începuturile omenirii, indivizii şi-au dat seama că au şanse mai bune de supravieţuire în grup, totuşi în cadrul grupului existau competiţii care slăbeau coeziunea sa. În loc să se bată constant pentru supremaţie, masculii au ajuns la concluzia că este mai bine să recunoască o ierarhie în funcţie de care împărţeau hrana, femelele şi alte resurse. Dar şi între femei există această concurenţă.

Care este legătura? Dacă este adevărat ce zic evoluţioniştii, oamenii au păstrat instinctul de apărare a propriului status în grup, deci orice situaţie în care trebuie să faci un lucru nou reprezintă un risc de a te face de ruşine şi astfel de a fi "retrogradat". În plus, strămoşii noştri îşi trăiau viaţa în acelaşi sat şi rareori cunoşteau alţi oameni. Atunci când întâlneau străini, de cele mai multe ori aceştia însemnau pericol. Practic, ne e frică de ce nu ştim, chiar şi dacă viaţa este foarte diferită azi.

Mai ales în ultimele sute de ani lumea s-a schimbat radical, dar psihicul nostru n-a evoluat o dată cu vremurile. De aceea, nu ne simţim în largul nostru şi nu avem multă încredere în noi când trebuie să cunoaştem alţi oameni, ci avem o teamă constantă de eşec. Conştientizând că această anxietate este normală, putem încerca să ne schimbăm, mai ales dacă în viaţa noastră este nevoie de noi experienţe şi cunoştinţe, de exemplu când căutăm un alt job.

Primul pas este să reflectăm la acest fapt, pentru a fi mai puţin speriaţi, după care să punem în practică o serie de activităţi, ceea ce e puţin mai greu. De exemplu, să mergi să te prezinţi din nou unei persoane cu care ai făcut cunoştinţă mai demult şi al cărei nume l-ai uitat, în loc să o eviţi toată viaţa, terifiat că ea a reţinut numele tău şi tu nu pe al ei.

În cartea What to Do When You're New: How to Be Comfortable, Confident, and Successful in New Situations de Keith Rollag vei găsi tot felul de sfaturi pentru a fi mai îndrăzneţ în sitauţii noi, scopul fiind să-ţi faci mai multe relaţii. Unul din sfaturi este să te pui în pielea celuilalt atunci când vrei să faci ceva. Dacă eu aş fi în locul lui, mi s-ar părea ciudat că cineva vine să se prezinte fără să-i facă altcineva cunoştinţă? De fapt, eu mă bucur când ceilalţi fac primul pas, poate şi el gândeşte la fel.

Poţi să mergi mai departe cu empatia atunci când pui întrebări. Nu întreba pe cineva care este în mod evident foarte ocupat sau nu pune o întrebare la care găseşti un răspuns rapid de unul singur (pe Internet), dar reţine că mulţi oameni se simt chiar onoraţi când cineva le cere ajutorul, pentru că e ca şi cum ar fi recunocuţi drept specialişti în domeniul lor sau cel puţin drept persoane săritoare.

Există mai multe strategii pe care le poţi aplica când vrei să cunoşti oameni noi: să te comporţi ca şi cum tu ai fi gazda unui eveniment, având grijă ca toată lumea să se simtă bine. Să fii ca un detectiv sau un jurnalist care vrea să afle mai multe despre o persoană. Unora li se pare normal să se poarte aşa, dar alţii au nevoie de multă autoconvingere ca să înceapă să relaţioneze în acest fel.

Ca să ne fie mai uşor să trăim şi să nu ne complicăm prea tare, ne scriem singuri "scenarii" în care respectăm rolurile pe care ni le dăm tot noi, dar asta poate fi o condamnare la rutină. Poate dacă forţezi o schimbare şi faci ceva la care nimeni nu se aşteaptă, cum ar fi să te angajezi în vânzări sau faci un curs de actorie, scapi de capcanele mintale pe care chiar tu ţi le-ai creat. După care poţi să-i ajuţi şi pe alţii să se simtă mai bine în situaţii noi.

marți, 21 iulie 2015

Strategii de gândire critică


Gândirea critică este rezonabilă pentru că ne cere să căutăm motive pentru a lua decizii şi reflectivă pentru că ne face să ne gândim la motivele noastre de a crede ceva si astfel de a ne întreba dacă ele sunt acceptabile şi suficiente. Există strategii şi "trucuri" care ne ajută să fim mai rezonabili şi mai reflectivi în gândire. 

Strategii generale de gândire critică

Regula de trei are o mare arie de acoperire; iată câteva aplicaţii:  
- găseşte 3 cursuri alternative de acţiune când încerci să decizi ce să faci
- caută 3 obiecţii la un punct de vedere pe care-l aperi
- gândeşte-te la o problemă din 3 perspective diferite atunci când vrei să o rezolvi
- găseşte 3 exemple când vrei să defineşti un concept.
Toate acestea te vor ajută să gândeşti "în afara cutiei”. De obicei este relativ simplu să găseşti 1-2 lucruri, dar mai greu să găseşti mai multe, ceea ce te face să gândeşti mai intens - un lucru bun.

Nu personaliza motivele. Ele nu aparţin nimănui, sunt universale. Faptul că sunt corecte nu are de-a face cu persoana care le acceptă, pentru că sunt obiective. Încearcă să înlocuieşti întrebările următoare:
 a. Ce dovadă ai?
 b. Care sunt argumentele tale?
 c. De ce crezi asta?
cu acestea mai impersonale:
 a′. Ce dovezi există?
 b′. Care sunt argumentele pentru a crede asta?
 c′. De ce ar trebui să credem acest lucru?

Gândeşte-te de două ori, decide o dată. Aceasta e o parafrazare a motto-ului tâmplarului - măsoară de două ori şi taie o dată. Ştim din experimente psihologice să oamenii sunt reticenţi la schimbarea opiniei. O dată ce părerea e stabilită, e nevoie de mult efort să te răzgândeşti. Asta pentru că oamenii tind să evidenţieze lucrurile care le confirmă opiniile şi să le ignore pe cele care le contrazic. Ei presupun că acestea din urmă nu sunt de încredere. În plus, oamenii preferă dovezile pe care le au deja celor pe care ar trebui să le obţină prin oarece efort. Trebuie să ţinem cont de această tendinţă atunci când stabilim argumentele necesare pentru a crede sau a face un lucru.

Abţine-te de la a fi sau nu de acord cu cineva până când vorbitorul termină de explicat şi de susţinut o opinie. Ştim cu toţi cum ne simţim atunci când trebuie să apărăm un punct de vedere cu care cineva nu este de acord. Dacă am fi grăbiţi de altcineva, poate am omite informaţii importante, ceea ce slăbeşte poziţia noastră sau poate nu am reuşi să dăm un răspuns la o obiecţie. Scopul unui gânditor critic este să ajute o persoană să-şi prezinte punctul de vedere într-un mod clar şi complet, pe cât posibil.

Păstrează distanţa emoţională. A fi un gânditor critic înseamnă că îţi bazezi convingerile pe motive epistemice, nu emoţionale sau pragmatice. Cum ne face să ne simţim o convingere nu e un motiv să o acceptăm sau nu. Dacă eşti prea ataşat emoţional de o convingere, poţi să reacţionezi negativ atunci când cineva te întreabă de ce crezi în respectivul lucru, sau când expune o convingere contrară şi aduce obiecţii la a ta. Simţi că eşti criticat tu şi nu opinia ta în sine. În plus, te poţi identifica cu metodele tale de strângere a datelor, astfel că atunci când cineva judecă aceste metode, ai impresia că îţi judecă modul de gândire în general. Acest sentiment de a fi atacat te face defensiv, ceea ce poate preveni gândirea critică. De asemenea, când întrebi tu pe cineva care sunt motivele pentru convingerea sa, poţi să pari agresiv şi combativ, chiar dacă intenţia ta e doar de a vedea o chestiune din toate unghiurile.

Ai încredere, dar fii pregătit să verifici. Cei mai mulţi teoreticieni ai gândirii critice consideră că ar fi prea mult de cerut ca înainte să acceptăm dovezi de la o sursă ar trebui să ştim întâi dacă sursa este de încredere. În schimb, ei recomandă următoarea abordare: dovezile care provin de la o sursă sunt de încredere, cu excepţia cazului în care avem motive să credem că sursa nu e de încredere. 

Strategii de a fi reflectiv legat de semnificaţii

Testarea independenţei conceptuale înseamnă să ne întrebăm dacă un lucru are anumite elemente adevărate, dar altele nu. De fiecare dată când o problemă sau un concept are mai multe părţi, trebuie să ne întrebăm cum relaţionează acestea.

Căutarea de contraexemple este un pas important în construirea şi evaluarea unei definiţii propuse sau adevărului unei condiţionale. Un contraexemplu poate arăta că o definiţie este prea îngustă sau prea largă, prin cazuri reale sau inventate (dar nu controversate). O definiţie ar trebui să reflecte semnificaţia într-un mod cât se poate de clar şi concis, ca un slogan. În câteva propoziţii se pot elabora detalii suplimentare, de exemplu cum relaţionează elementele componente ale conceptului definit. În plus, pot fi incluse în definiţie cazuri contrastante cu care lucrul definit ar putea fi confundat.

Atunci când vorbeşti cu cineva, pune întrebări cu răspuns deschis, nu întrebări la care se răspunde cu da sau nu. Asta reduce riscul ca un acord superficial să mascheze diferenţe profunde şi interesante. În loc să întrebi
 “Crezi că . . .”
 “Eşti de acord că . . .”
întreabă:
 “De ce crezi că . . . .”
 “Ce vrei să spui cu . . .”

Există şi strategii de analiză a argumentelor şi motivelor. Pentru acestea şi multe altele, citiţi A Practical Guide to Critical Thinking: Deciding What to Do and Believe de David A. Hunter.

joi, 16 iulie 2015

Gândirea critică

Gândirea critică este gândirea rezonabilă şi reflectivă, care are scopul de a stabili ce trebuie să credem şi să facem. Sunt multe greşeli de gândire pe care o persoană critică ar trebui să le evite. Unele apar din clarificarea sau definirea unui punct de vedere. Altele din culegerea dovezilor care stau la baza acestui punct de vedere. Altele, atunci când tragem concluzii. Există şi greşeli pe care le facem atunci când evaluăm alte persoane şi motivele lor. Ştiind care sunt greşelile, am putea să ne ferim de ele atunci când raţionăm. Tocmai asta e valoarea gândirii critice, că ne ajută să evităm greşelile de gândire. 

Prima dintre greşeli este personalizarea motivelor. Este greşit să tratezi un argument ca şi cum ar aparţine unei persoane, din două motive: 1) argumentele epistemice sunt universale - dacă cineva poate să le creadă, oricine poate. 2) dacă o dovadă este suficientă şi acceptabilă, acest argument este obiectiv, nu are de-a face cu cineva. Personalizarea motivelor ascunde faptul că acestea sunt universale şi obiective, lăsând emoţiile să stea în calea gândirii critice, dacă cineva se identifică cu motivele sale sau respinge un argument doar pentru că provine de la o persoană anume.

O altă greşeală este apelul la relativism. Este greşit să asumi că adevărul este relativ, pentru că ai nevoie de argumente pentru ceea ce crezi, inclusiv pentru faptul că relativismul este atitudinea potrivită în privinţa unor chestiuni subiective. În privinţa acestora, relativismul este viziunea conform căreia faptele depind de credinţa noastră despre ele. Dar pentru cele mai multe chestiuni, inclusiv cele morale, este bine să considerăm că realismul este cea mai potrivită atitudine, în lipsa unor motive mai puternice. 

Cu alte cuvinte, este greşit să consideri că ceea ce e adevărat pentru tine s-ar putea să nu fie adevărat pentru alţii sau că ce este adevărat într-o comunitate ori cultură nu este în alta. Adevărul este universal. Uneori, apelul la relativism este folosit pentru a pune capăt unei discuţii. Când o persoană se satură să dezbată un lucru, poate spune "Am dreptul la opinia mea şi tu la a ta". Acest lucru este în regulă dacă ceea ce se intenţionează este ca toată lumea să poată să hotărască ce să creadă. Dar dacă înţelesul este că două persoane pot avea ambele dreptate atunci când nu sunt de acord, atunci este greşit, în lipsa unui motiv excelent să credem altceva.

Apelul la emoţii este o altă greşeală, pentru că modul în care ne face să ne simţim o convingere nu este o dovadă că acea convingere este adevărată sau falsă. Convingerile trebuie să se bazeze pe dovezi adevărate. Argumentele emoţionale nu sunt epistemice, deci nu pot justifica o convingere. Gândirea critică nu-şi propune să elimine complet emoţiile din procesul de a lua decizii (ceea ce oricum este practic imposibil). Multe convingeri sunt atâte de fundamentale pentru concepţia despre noi înşine, despre cultura noastră şi locul nostru în univers că suferinţa de a renunţa la ele ar fi prea mare. Este bine să existe şi un suport emoţional pentru convingeri, dar dacă acesta este completat de motive epistemice. Deci este greşit să ne bazăm doar pe argumente emoţionale, sau ca acestea să ne oprească din a colecta dovezi de care avem nevoie pentru a lua decizii.

Privilegierea dovezilor existente este o greşeală care constă în a crede că dovezile pe care le avem deja sunt mai bune decât noile dovezi, care vin în conflict cu cele vechi. Ceea ce credem acum poate fi fals şi dacă luăm în considerare cu atenţie aceste dovezi care infirmă credinţele noastre s-ar putea să ne răzgândim. 

Asemănătoare cu greşeala de mai sus este privilegierea dovezii disponibile. Este greşit să presupunem că orice dovadă avem este mai bună decât o dovadă pe care am putea să o găsim în viitor. Dacă am strânge mai multe date am putea descoperi ceva care este mai important sau care infirmă dovezile pe care le avem la dispoziţie. Nu putem ştii dacă probele noastre sunt cele mai bune până nu încercăm să strângem altele. Chiar dacă avem motive foarte bune să fim mulţumiţi cu dovezile existente, trebuie să păstrăm mintea deschisă în caz că apar altele cu care ele pot intra în conflict.

Apelul la tradiţie este o greşeală pentru că, deşi o convingere poate fi istorică, asta nu înseamnă că este corectă. Un gânditor critic nu abandonează toate convingerile tradiţionale, dar are nevoie de motive bune să creadă în ele în continuare.

Este o greşeală ca o definiţie să fie prea largă sau prea îngustă. Greşeala numită "definiţie falsă" poate fi sesizată printr-un contraexemplu care arată că definiţia respectivă este falsă, fiind prea largă sau prea îngustă.

Legat de greşeala de mai sus, echivocarea este utilizarea unor cuvinte în sensuri diferite, fără a realiza. Este greu de ştiut dacă un lucru este adevărat, dar nu este clar ce înseamnă. O formă a acestei greşeli apare când participanţii la o dezbatere nu îşi dau seama că se referă la lucruri diferite când spun anumite cuvinte sau fraze. 

O altă greşeală de logică este supranumită "omul de paie" (straw man). Această constă în a reprezenta greşit opinia cuiva şi a ataca această opinie distorsionată (care nu aparţine de fapt persoanei) pentru a da impresia că opinia lui reală este greşită.

Este greşit să tragi concluzia că un lucru este cauzat de altul pentru că acel lucru s-a întâmplat ulterior primului. Deşi cauzele preced efectele, această condiţie este doar necesară, nu şi suficientă. Această greşeală se cheamă Post-hoc.

Apelul la ignoranţă este o greşeală care constă în a crede ceva pentru că nu ai motive să crezi că nu e adevărat. Puţină investigaţie s-ar putea să-ţi arate că respectivul lucru este fals şi un gânditor critic caută dovezi de fiecare dată când poate. O formă a acestei greşeli este să nu iei în seamă costurile sau beneficiile potenţiale ale unei propuneri doar pentru că nu ştii cum să o măsori sau să o compari. Altă formă este să crezi că o disjuncţie este adevărată pentru că nu cunoşti alte posibilităţi. Să te gândeşti critic la alterativă înseamnă să faci tot ce e posibil ca disjuncţia să fie exhaustivă. Iar altă formă a greşelii este să crezi că o condiţională e adevărată pentru că nu şti niciun contraexemplu. 

Mărturia inacceptabilă este o greşeală în care accepţi o mărturie de la o persoană dacă subiectul este nepotrivit, martorul nu este bine instruit sau informat, ori martorul este părtinitor. Astfel de mărturii nu sunt acceptabile; mărturiile sunt adecvate pe subiecte unde există experţi recunoscuţi. Un expert trebuie să fie bine instruit şi informat, dar şi dezinteresat să mintă sau să exagereze anumite fapte.

Ad hominem este cumva cazul contrar, când nu accepţi o mărturie ca fiind adevărată pentru că martorul este părtinitor sau nu prezintă încredere. Chiar şi când sursa nu este de încredere, mărturia poate fi adevărată. Greşeala se cheamă astfel deoarece presupune criticarea mărturiei prin criticarea omului. Totuşi, nu întotdeauna acest lucru este o greşeală, e posibil să fie motive suficiente să credem că martorul este mincinos. Problema este atunci când ne bazăm credinţa că mărturia este falsă doar pe acest lucru.

Este greşit de asemenea să pui o întrebare care este ambiguă, care conţine cuvinte tendenţioase sau care ascunde o presupoziţie controversată. Această greşeală numită "întrebare incorectă" face mai dificil de aflat ce crede cu adevărat persoana care răspunde.

Negarea antecendetului este o greşeală de tipul: dacă A atunci B; nu este cazul B, deci nu este nici cazul A. Este greşit acest mod de a raţiona pentru că se confundă o condiţie suficientă cu una necesară.

Afirmarea consecvenţei este o greşeală cum ar fi: dacă A, atunci B; suntem în cazul B, deci suntem în cazul A. La fel ca mai sus, se confundă o condiţie necesară cu una suficientă.

Heringul roşu este o greşeală care constă în a aduce în discuţie detalii irelevante atunci când critici opiniile cuiva. O formă a greşelii este de a critica o disjuncţie în argumentul cuiva ridicând posibilităţi ridicole sau care au fost deja eliminate.

Generalizarea pripită este o greşeală ce constă în a te baza pe un eşantion nereprezentativ atunci când raţionezi pe baza de eşantion. Premiza analogică este greşită, iar un argument cu o premiză incorectă nu este valid. Acesta este un caz special al greşelii "analogie falsă".

Analogia falsă este o greşeală pentru că două lucruri pot fi asemănătoare în multe aspecte, dar o analogie este corectă doar dacă cele două lucruri sunt exact la fel în aspectele relevante. Este dificil de ştiut care sunt aceste aspecte, de aceea este nevoie de investigaţie. În plus, este greu de stabilit dacă aspectele sunt identice.

Panta alunecoasă este o greşeală care constă în a presupune că un mic pas iniţial va duce la o serie de efecte în lanţ care vor culmina într-un rezultat negativ.

Pentru a evita aceste greşeli, există strategii de gândire critică, pe care le voi acoperi într-un articol viitor.

luni, 13 iulie 2015

Prejudecăţile care ne conving

Aşa cum spuneam într-un articol anterior, există anumite înclinaţii care ne fac să privim lucrurile în mod iraţional. Cunoscând aceste tendinţe umane, cei care vor să ne convingă de ceva (să cumpărăm, să votăm etc) le folosesc frecvent. Dacă le stăpânim, nu numai că ne putem feri de influenţe negative, le putem folosi şi în propriul nostru avantaj.

Prima din aceste prejudecăţi, şi poate cea mai importantă, este cea legată de disponibilitate. Avem tenidinţa de a da crezare lucrurilor pe care ni le amintim mai uşor. Dacă ne aducem aminte de o întâmplare fără mare efort, ni se pare că aceasta este relevantă pentru a ne oferi un răspuns într-o nouă situaţie.

Un exemplu ar fi, pentru persoanele care trăiesc în cuplu, de câte ori face fiecare treburi casnice. Unul din motivele frecvente de ceartă între parteneri este cât de rar le face celălalt şi cât de des le faci tu. De fapt, este posibil ca aceste treburi să fie împărţite în mod echilibrat, dar tu îţi aduce aminte când ai spălat tu ultima dată vasele, când ai dus tu gunoiul, când ai făcut tu patul, aşă că ai impresia că faci mereu chestiile astea şi prietenul sau prietena ta nu le face niciodată.

La serviciu apare de asemenea prejudecata aceasta, când ţi se pune o întrebare şi tu înţelegi alta. Să spunem că ţi se cere să recomanzi un furnizor şi în momentul când ţi se explică cererea îţi şi vine în minte unul. De fapt, nu ai făcut o analiză bazată pe raportul calitate-preţ, potrivire sau încredere în respectivul furnizor. În loc să spui care e cel mai bun, l-ai spus pe primul care ţi-a venit în minte.

Această prejudecată apare şi atunci când încercăm să dimensionăm lucruri sau frecvenţa lor. Cineva întreabă cât de mare e piaţa pentru un produs şi tu spui că e imensă, pentru că ai folosit produsul acela în weekend. Cât de des sunt arestaţi politicienii? Tot timpul, doar am văzut ieri la televizor cum l-au săltat pe unul.
Aceste răspunsuri rapide pe care le dăm sunt efectul lenei noastre cognitive. Nu "pierdem timpul" să căutăm statistici, ceea ce ar fi mai dificil. Ce lecţie putem extrage de aici? Dacă vrei să fii primul în mintea clientului atunci când are nevoie de un produs pe care-l vinzi, trebuie să ai grijă să-şi aducă aminte de tine constant. De aceea primim din când în când spam sau telefoane de la furnizori, care speră să "păstrăm legătura" şi care uneori sunt la limita stalking-ului.
În afară de frecvenţă, sunt şi alţi factori care ne fac să ne amintim mai des un lucru decât altul, astfel ducând la înclinaţia către disponibilitate. Aceştia includ evenimentele dramatice sau experienţe personale intense. De aceea, este recomandabil să profiţi de momentul când cineva se plânge de un lucru care poate fi legat de ceea ce vrei. De exemplu, dacă un director îţi descrie nemulţumirile lui faţă de cum s-a desfăşurat un proiect, poţi să-i spui "Vezi? Ăsta e exact motivul pentru care îţi spuneam că ar trebui să preiau eu management-ul acestui proiect".

În plus, un sfat este să foloseşti descrieri vii create prin limbaj sau grafică, nu atât de mult cifre - "pe terenul ăsta ar intra un stadion" în loc de "aceste spaţiu are x metri pătraţi". Legat de frecvenţă este şi faptul de a reţine ce este mai recent - doar ultimul lucru pe care l-ai auzit referitor la un subiect anume.

O altă prejudecată sau înclinaţie des întâlnită este "efectul de halou" sau "aură", numit ştiinţific "coerenţă emoţională exagerată". Această apare atunci când judecăm o persoană pozitiv în privinţa unei caracteristici din viaţa ei (farmec personal, hărnicie, aspect fizic) şi apoi aplicăm acest sentiment pentru alte caracteristici care nu au legătură (rezolvare de probleme, abilităţi de conducere sau de vânzare).

Acest efect a fost documentat încă din 1920 de către Edward Thorndike, care a realizat un studiu în cadrul armatei şi a observat că ofiţerii chipeşi erau consideraţi şi buni conducători, cei loiali erau consideraţi şi inteligenţi etc. Şi în ziua de azi este valabil efectul, de exemplu persoanele entuziasmate apar în ochii celorlalţi ca muncitoare.

Prima impresie contează foarte mult în acest sens. Pe baza acesteia, o persoană primeşte atribuţii ulterioare. Solomon Asch a realizat o cercetare în care a cerut oamenilor să evalueze personalităţile a doi indivizi, în felul următor:
Ind. A inteligent - harnic - impulsiv - critic - încăpăţânat - invidios.
Ind. B invidios - încăpăţânat - critic - impulsiv - harnic - inteligent.
Deşi sunt exact aceleaşi cuvinte, fiind în ordine inversă, individul A a primit o evaluare mai favorabilă decât a lui B. Inclusiv defectele lui A au fost privite mai favorabil decât aceleaşi defecte la B. Dacă o persoană pe care o placi este încăpăţânată, consideri că are principii sănătoase. Dacă nu-ţi place persoana, această trăsătură este sinonimă cu inflexibilitatea.
O concluzie care se poate extrage de aici este că trebuie să-şi faci o intrare pozitivă în viaţa oamenilor pe care vrei să-i convingi de ceva. În prima fază a relaţiei, trebuie să fii bine îmbrăcat, prietenos şi abordabil, dar şi citit, umblat în lume, stăpân al artei conversaţiei. Dacă aduci contribuţii interesante la o discuţie, sunt şanse mult mai mari ca mai târziu să auzi "da". Efectul opus se cheamă, evident "efectul coarne", ca în cazul individului B din studiul lui Asch. 
Înclinaţia către confirmare este destul de cunoscută: căutăm fapte, statistici şi opinii care ne dovedesc ipoteza sau preconcepţia. Persoana pe care am angajat-o noi face o treabă excelentă, programul pe care l-am lansat merge aşa cum trebuia, produsul pe care l-am creat aduce valoare adăugată. Acest mod de a gândi duce la decizii luate prost pentru că nu oferă nimic de respins în propriile idei.

Alte înclinaţii:
Nume
Descriere
Exemplu
Amintire selectivă
Reţinerea informaţiilor care îţi sunt favorabile şi nu a altora
"Promoţia a fost un succes, am vândut sute de mii de unităţi!"
 (Dar am pierdut bani din cauza reducerii)
Iluzia siguranţei
Să vrei în mod nerealist să controlezi o situaţie 100%
"Dau undă verde proiectului numai dacă sunt sigur de succes”
(Nimic nu este garantat)
Gândirea de grup
Să fii de acord cu grupul din cauza culturii organizaţionale sau presiunii colegilor.
“Nu am mai reuşit asta dar credem că o să reuşim de data asta. Tu ce zici?”
(Păi dacă ziceţi toţi...)
Supraestimarea banilor atuncaţi
Să continui să investeşti în cauze pierdute
“Nu putem opri finanţarea acum! Uite cât am investit!”
(Şi uite cât o să mai cheltuim!)
Greşeala pariorului
Să crezi că poţi să învingi casa, că un câştig nu este întâmplător
“Clientul n-a zis da în ultimele şase ori. Hai să facem un pitch, trebuie să meargă următoarea dată!”
(Nu)
Efectul înzestării
Valorizezi un lucru mai mult, pentru că tu îl deţii
“Catalogul a fost al nostru de ani de zile. E prea important ca să îl dăm unei agenţii.”
(Sau poate echipa ar face altceva mai util cu timpul liber după externalizare)

Bonus: cheerleader effect - oameni (mai ales fete) care arată mai bine în grup, nu luaţi separat. Pentru mai multe informaţii despre aceste tehnici de persuasiune, puteţi citi "Persuasion Equation: The Subtle Science of Getting Your Way" de Mark Rodgers.

marți, 7 iulie 2015

Beth Hart la Sala Palatului pe 21 iulie


Am ascultat-o pe Beth Hart întâmplător acum câţiva ani. Piesa pe care am auzit-o prima dată a fost My Favourite Things. Mi-a plăcut de la început vocea ei - un mix vocal intre Janis Joplin, Etta James, Billie Holiday, Otis Redding si Amy Winehouse, iar versurile m-au impresionat.

Mai târziu am aflat că Beth a avut o adolescenţă (şi o tinereţe) zbuciumată, marcată de abuzul de alcool, droguri, cât şi pierderea unei surori din cauza HIV. Beth este genul de artistă care şi-a găsit inspiraţia în propria suferinţă - fiind diagnosticată cu tulburare bipolară, şi care a fost descoperită pe străzile din LA. de un manager din industria muzicii.

Dacă nu aţi auzit-o până acum, vă recomand interpretarea ei a unei melodii iniţial cântate de Etta James. Mie îmi place originalul, aşa că apreciez foarte mult un cover bun:

În caz că v-am convins, nu uitaţi să comandaţi bilet de aici pentru concertul care va avea loc la ora 19, pe 21 iulie 2015, în Sala Palatului din Bucureşti :)

vineri, 3 iulie 2015

Despre obediență

Între 1994 şi 2004, un bărbat a telefonat la numeroase fast food-uri din SUA (din zona rurală), susţinând de fiecare dată că este poliţist şi că o clientă s-a plâns directorului că una din angajate a furat ceva. Managerii erau îndemnaţi să ducă respectiva angajată la poliţie sau să o percheziţioneze personal la sediul fast-food-ului. Într-unul din cazuri, la un McDonalds din Kentucky, supunerea oarbă a dus la consecinţe grave.

Ca să rezum, o tânără angajată a fost dusă de şefa ei într-un birou, pentru interogare, unde aceasta a obligat-o să se dezbrace (i-a dus hainele în maşină); deoarece şefa trebuia să se întoarcă la muncă, interlocutorul i-a cerut să lase pe altcineva în locul ei să supravegheze fata. Aşa că şefa şi-a chemat logodnicul, care nu era angajat acolo. Persoana care sunase - de la un telefon public - i-a cerut bărbatului să o supună pe fată la abuzuri din ce în ce mai mari, incluzând bătaie şi sex oral. Din păcate, nu a fost pedepsit decât logodnicul, pentru că şefa s-a declarat şi ea parte vătămată în proces, iar bărbatul care a sunat nu a fost găsit vinovat.

Cum s-a ajuns în această situaţie? Angajata de 18 ani, care ştia că este nevinovată, s-a lăsat sechestrată, în primă fază, pentru că învăţase de timpuriu că trebuie să faci ce-ţi spun adulţii, mai ales de acasă şi de la şcoală; în măsură mai mică, de la alte instituţii cum ar fi biserica şi clubul de cercetaşe. Şefa ei nu a avut nevoie să vadă un poliţist în carne şi oase, care să se legitimeze, a ascultat doar ce i s-a spus la telefon şi a acţionat întocmai. Logodnicul ei a executat ordine care în mod clar contraveneau legii şi moralei.

Din primii ani de viaţă, de când putem înţelege instrucţiuni simple, ni se spune ce să facem. Vorba cântecului: From the moment I could talk, I was ordered to listen. Întâi părinţii ne spun că trebuie să ascultăm de ei, apoi că trebuie să-i respectăm pe profesori şi aşa mai departe, cu toate figurile autoritare, până intrăm în câmpul muncii, unde avem tot felul de şefi. Nici la bătrâneţe nu scapi de figuri autoritare, ca medici sau poliţişti.

Evident că un copil nu poate creşte de unul singur şi atunci când părinţii sunt prea indulgenţi survin alte probleme. Educatorii şi învăţătorii nu-şi pot face treaba dacă fiecare copil din clasă are un spirit foarte independent. Medicul îţi spune ce să faci cu scopul de a te vindeca, iar poliţistul îşi face şi el datoria, ca să păstreze ordinea. Dar dacă printre toţi aceşti oameni se ascund persoane incompetente sau rău intenţionate? Dacă eşti în armată şi superiorul tău îţi spune să tragi în cineva, când tu crezi că acest lucru contravine regulilor războiului?

Mai toţi acuzaţii de genocid din procesele de la Nurnberg au declarat că se simt nevinovaţi, deoarece nu au făcut decât să urmeze ordine. Respectivele ordine au dus la moartea a milioane de nevinovaţi în timpul Holocaustului. Experimentele ulterioare cât şi o serie de alte tragedii au arătat că obedienţa fără judecată proprie produce victime oriunde şi oricând.
Cel mai cunoscut experiment legat de conformarea la cererile autorităţilor este cel realizat de Stanley Milgram (de la Universitatea Yale) în anii 60. Pe scurt, subiecţii au fost chemaţi într-un laborator unde li s-a spus că se testau rezultatele şocurilor electrice asupra îmbunătăţirii memoriei. Un actor se prefăcea că este un student care trebuie să răspundă corect la întrebări, iar un om îmbrăcat în halat alb le spunea subiecţilor să aplice şocuri din ce în ce mai intense atunci când studentul greşea. De fapt, era testată decizia de a aplica şocuri electrice unei alte fiinţe umane, chiar în mod letal.

Rezultatele cercetării au explicat într-o oarecare măsură ceea ce s-a întâmplat în timpul guvernării naziste: oamenii obişnuiţi sunt capabili de orice atrocitate  - inclusiv de a ucide pe cineva prin şocuri electrice - atât timp cât o figură autoritară le spune să o facă. Deoarece altă persoană le spune să apese pe buton, ei consideră că nu au nicio responsabilitate morală.

Cazurile „comune” de obedienţă atunci când ni se spune să facem ceva greşit nu sunt la fel de terifiante,  dar acesta e unul din factorii pentru care societatea are problemele pe care le are; tot felul de persoane bine intenţionate cedează la presiunea de a se supune, de a spune da: profesorilor li se spune de către directori să dea note mari unor elevi ai căror părinţi sponsorizează şcoala, chiar dacă nu merită; poliţiştilor li se cere să raporteze mai puţine crime, pentru ca primarul să se poată lăuda la alegeri că a „curăţat” străzile; fotbaliştii sunt încurajaţi de management-ul cluburilor să faulteze grav membri echipei adverse; angajaţii de la bănci sunt îndemnaţi de şefii lor să declare oficial venituri care nu există, pentru clienţi care solicită împrumuturi; cei de la supermarket, să pună mâncare veche în ambalaje cu data de expirare schimbată etc.

Uneori, nici nu este vorba de ilegalităţi, ci de situaţii în care ştii că ceva nu e bine, totuşi simţi că nu poţi îndrepta situaţia. De exemplu, un medic de gardă obosit îi spune unei asistente să-i administreze unui pacient un medicament despre care ea ştie că îi va face rău. Dar în loc să aibă curaj să-i spună că poate a greşit, preferă să pună viaţa pacientului în pericol. În general, oamenii au observat că atunci când nu fac ce li se spune, au de suferit, aşa că preferă să fie obedienți.

Atunci când ştii că ceva nu e bine (acesta în sine e un caz fericit, o grămadă de oameni nu au habar de etică) apare un conflict între dorinţa ta de a te supune unei cauze bune şi cea de a „juca conform regulilor” – obedienţa faţă de o autoritate. În cazul în care nu ai capacitatea de a decide singur, ajungi să te întrebi dacă nu cumva greşeşti tu când refuzi să te supui unei cereri. Să spui nu, atunci când ştii că un lucru este incorect, nu înseamnă că eşti un rebel fără cauză. Înseamnă că ai principii şi că în privinţa unora nu poţi fi flexibil.