miercuri, 27 august 2014

România ca ”personaj” în literatura universală contemporană

Românii au impresia că străinii (prin care se referă de fapt la occidentali) nu știu nimic despre noi, pentru că suntem o țară mică și pentru că ei nu au cultura generală cu care ne lăudăm noi. Acest lucru poate fi adevărat, dar cert este că în ultimul timp, în aproape orice carte pe care o citesc, găsesc cel puțin o referință la România. Ce-i drept, nu am citit atât de mult încât să fac o teză pe acest subiect, dar îmi pare rău că nu mi-am notat mai multe exemple, atunci când le-am întâlnit, ca să arăt că măcar scriitori au o (vagă) idee despre noi. 

Sunt puține cărți cum ar fi Iarna decanului de Saul Bellow a cărei acțiune se petrece, parțial, chiar în România de la sfârșitul anilor '70 (Bellow chiar a fost căsătorit cu o româncă savantă). În multe cărți se vorbește doar puțin de Ceaușescu sau se menționează că cineva este român. Când vezi prima dată asta, ai tendința să crezi că e o întâmplare, dar apoi remarci tot mai multe cazuri. 

Când am început să-l citesc pe Jonathan Coe, am remarcat în Clubul putregaiurilor următorul dialog între elevi de liceu din anii '70 englezești: ” - Trăim în Marea Britanie a lui Callaghan, nu în România lui Ceaușescu” (cu privire la cenzură; Callaghan era prim-ministru la vremea aceea) ”- Cum se scrie Romania, cu o sau cu u?”. În continuarea cărții, numită Cercul închis, de data asta în anii 2000, Coe introduce un personaj nesemnificativ, Irina - bona româncă a copiilor unei familii înstărite de englezi.

El nu este singurul autor britanic care are habar de România. Ian McEwan povestește în Operațiunea Sweet Tooth cum unul din personajele principale, la rândul lui scriitor, publică un eseu despre poeții disidenți din România. Ne întoarcem la perioada comunistă, evident. Iar mai recent, prozatorul israelian Amos Oz spune în treacăt, în Să nu pronunți: noapte - din anii '90, că cineva are un accent românesc. 

Ultima carte de care m-am apucat, Ia uite cine s-a întors, de scriitorul german Timur Vermes, îl are ca personaj principal pe Adolf Hitler, care amintește deja de câteva ori până acum România, cu referire la cel de-al doilea război mondial: rezervele noastre de petrol, teama de a ataca Polonia din cauza tratatului acestei țări cu România, cât și pe bunul său prieten Antonescu. Desigur, toate aceste cărți au mai mult sau mai puțin subiecte politice (pentru că astfel de lecturi mă atrag), de aceea nu e chiar de mirare că găsesc astfel de ”coincidențe”. Politica duce cu gândul la anumite ideologii în care s-au remarcat ”bravii” noștri înaintași.

Presupun că fiecare cititor, de orice naționalitate ar fi, dar mai ales când aparține unei țări mai mici, observă frazele în care este precizată țara lui și ignoră referirile la alte state. Dar nu cred că am dat, în literatura pe care citit-o până acum, atât de des de Estonia, de exemplu. Sau de Uzbekistan, Ghana și multe altele. Oare editurile locale traduc mai ales cărțile în care se spune ceva de români? Mă îndoiesc. Cred că pur și simplu avem o ”faimă” mondială deasupra mediei.

luni, 18 august 2014

Cu CFR și cu cortul e mai distractiv




Când ai o zi liberă care se nimerește înainte sau după weekend, este imperios necesar să pleci din oraș. Mai ales dacă lucrezi pentru un client străin care are alte sărbători legale, ce se potrivesc foarte rar cu cele din România. Și pentru că e vară, destinația predilectă este litoralul. Delta ar fi o variantă, dacă nu ți-ar fi teamă de mers o mie de ani cu vaporul, în timp ce te atacă milioane de țânțari.

O dată cu tine s-au hotărât și alte sute de mii de români să facă exact același lucru, doar că stațiunile au o capacitate limitată, ca și autostrada, care va fi plină de mașini. Faptul că nu ai găsit cazare nu trebuie să te dezamăgească, există întotdeauna varianta camping-ului. Important e că ai prins bilete, nu la trenurile private (mai ieftine și mai comode), ci la eternul CFR călători.

Este ridicol de devreme când ajungi în gară și afli că trenul va întârzia mai mult de o oră. Ai timp să stai la coadă la Mac pentru o așa-zisă cafea, să faci o plângere și să citești cartea pe care te gândisei că o vei citi pe drum/plajă. Apoi vine în sfârșit trenul și pornești către Constanța, de unde te îndrepți către perla litoralului românesc, Mamaia Năvodari.

Problema e că nenea care vinde bilete de autobuz nu știe să te direcționeze bine așa că ocolești mult și mergi o grămadă pe jos, deși un maxi-taxi te-ar fi dus direct acolo. Ai găsit în sfârșit campingul ”Pescăresc”, unde pe niște fâșii de iarbă uscată se întind corturile maneliștilor din toate colțurile țării. Mergi să plătești locul tău înghesuit, ocazie cu care afli că există un program de apă caldă la dușuri.

Stai liniștit, va fi apă rece toată ziua, dar și pentru asta va trebui să stai la coadă, ca să faci o baie de toată jena. Cel puțin apa mării e curată și caldă, până a doua zi, când se răcește și ea. Plaja, altfel frumoasă, e plină de bucățele de scoici care insistă să-ți intre în tălpile goale, iar șezlongurile sunt mai scumpe decât anul trecut. Barurile din zonă au și ele prețuri piperate.


Când vezi cât costă mâncarea la mini market-urile și puținele restaurante din zona de fițe, înțelegi de ce oamenii de la camping au venit echipați cu grătare și bere la pet. Apoi te bucuri că găsești un loc cu autoservire (lângă tomberoanele unde musculițele zboară în jurul gunoiului), dar care de fapt nu este o cantină și nici nu are ceva deja pregătit la ora prânzului. 

În această mare de cocalari se găsește și un loc drăguț, cu muzică bună - Oha Beach, care din păcate e (dez)organizat de hipsteri. Știind că o designeriță avea acolo la vânzare vederi, am întrebat de ele și o fată mi le-a scos dintr-un dulap. Doar că nu știa cât costă una, iar alt angajat și-a dat cu părerea că ar fi 10-15 lei. Am sugerat să dau 5 lei, ceea ce i-a mulțumit...

Dacă mergeți vreodată cu cortul, luați-vă neapărat o saltea specială, pentru un somn confortabil. Dar s-ar putea să fie petreceri pe plajă care oricum nu vă lasă să dormiți până dimineața. Petreceri care nu țin cont de gusturile voastre muzicale. Sau cazați-vă/campați mai departe de plajă. Și dacă vreți să vă recuperați banii în caz că nu mai vreți să stați o zi, trebuie să plecați până în ora 12.

Experiența mea a fost totuși mai bună decât a unei colege care s-a întors mai devreme din concediu pentru că a făcut toxinfecție alimentară și care a povestit cât de murdară era camera pentru care plătise o grămadă de bani la Eforie. Deci cred că cea mai bună variantă de mers la mare în weekend este de fapt Bulgaria, unde poți merge și cu autocarul.

vineri, 8 august 2014

Muntele plouat

După ce trec câteva luni de la ultima urcare pe munte, uiţi că ai promis să nu mai mergi niciodată şi îţi spui că de data asta traseul va fi mai uşor, pentru că e vară, deci nu trebuie să înfrunţi zăpezi şi gheaţă. Ca în cazul unei despărţiri, te regăseşti în piese ca "We're never ever getting back together", dar apoi rememorezi momentele frumoase şi te hotărăşti să mai dai o şansă relaţiei. Aşa că te trezeşti la o oră imposibilă ca să eviţi traficul, să ajungi la cabană, de unde porneşti la minunatul drum. 

Este o zi frumoasă, ai la tine o gustare, nici nu simţi că parcurgi câţiva kilometri. Te-ai abătut de la traseul marcat, pentru că ai mers din inerţie după oamenii din fruntea grupului, care au greşit şi ei calea. La un moment dat, a trebuit să traversezi un pârâu care se umflase şi peste care nu erau buşteni sau pietre mari. Neavând încălţăminte adecvată, te descalţi şi te usuci pe malul celălalt, ca apoi să te încalţi din nou. Apa este incredibil de rece.

Operaţiunea asta a însemnat pierdere de timp, aşa că cei din faţă, care au şi harta, îţi spun ţie şi celorlalţi care rămân în urmă să vă uitaţi după semnul care marchează traseul. E ca şi cum ţi s-ar spune follow the yellow brick road numai că nu eşti în Oz, ci în Narnia. Câteva pârâuri mai târziu, apar timide primele semne de întrebare: oare suntem pe drumul cel bun? Există mereu în jur cel puţin o persoană care te asigură că totul e ok, "că doar nimeni nu stă să marcheze chiar toţi copacii".

La un moment dat devine clar că eşti pe alt traseu, despre care nu ştii cât durează sau unde ajunge. Asta nu ar fi o problemă, mai devreme sau mai târziu tot ajungi la un vârf, priveliştea va fi cu siguranţă mirifică. Doar că începe să picure şi se aude un tunet. Picăturile se transformă treptat în ploaie cu găleata, iar tu nu eşti echipat pentru umezeala asta, că doar ai plecat pe temperaturi caniculare. Te hotărăşti să cobori, realizând că drumul e alunecos ca astă iarnă, iar de data asta te-ai şi rătăcit.

Încerci să găseşti drumul spre pârâul pe care îl auzi curgând în vale, dar nu prea ai repere pentru că toţi copacii, toate pietrele / ciupercile şi florile arată la fel. Cu chiu cu vai nimereşti poteca pe care ai urcat iniţial, şi când ajungi la apă nici nu-ţi mai pasă că îţi bălteşte în ghete. Dacă la dus ocoleai noroiul ca să nu te murdăreşti, acum doar ai grijă să nu cazi sau să păşeşti aiurea rupându-ţi piciorul. Ploia s-a oprit ca să te amăgească, apoi a reînceput. Dar când ajungi la cabană e cald şi soare.

Ai observat la întoarcere şi semnul căzut care ţi-ar fi indicat pe unde să mergi, aflat relativ apoape de punctul de pornire; ca să ştii măcar data viitoare. Reuşisei să faci vreo 3 poze până a început să fie prea umed să-ţi scoţi camera foto, aşa că ai şi suveniruri. Oricum, în zilele următoare nu ai să poţi să nu te gândeşti la excursie, pentru că ai o febră musculară care îţi aduce minte de ea literalmente la tot pasul. Dar putea fi mai rău, bine că nu te-a atacat niciun urs.

sâmbătă, 2 august 2014

Înțelepciunea ”Let it go”

De obicei nu citesc cărţi de psihologie de genul self-help, dar când am văzut titlul „Mastering the Art of Quitting: Why it Matters in Life, Love, and Work” de Peg Streep şi Alan B. Bernstein, am intuit că nu e vorba despre cum să te laşi de ţigări, băutură sau alte droguri. Curioasă în legătură cu subiectul renunţării, am început prin a răsfoi cartea  – vorba vine, fiind o ebook – şi am sfârşit prin a o citi integral. Ceea ce vă recomand şi vouă, în cazul în care vă gândiţi dacă să mergeţi mai departe sau nu cu ceva, fie că e vorba de un job, o relaţie, un proiect personal.

Ideea principală este că trăim într-o societate care ne spune constant că trebuie să persistăm până ne atingem scopurile, cu toate că acest lucru poate să ne facă nefericiţi. Cartea se bazează pe cercetări (experimente sociale) şi studii de caz din SUA, dar cred că se aplică în general şi altor ţări. În limba română, de pildă, există zicale ca „Nu da pasărea din mână pe cea de pe gard”, care poate fi într-adevăr utilă pentru cei care tind să-şi asume riscuri necalculate, dar în schimb încurajează la conservarea stării de fapt, chiar dacă aceasta nu e deloc optimă. Cu alte cuvinte, ”Pasărea din mână” poate fi moartă.

Secretul este să ştii când să continui şi când să renunţi la ceva. Dacă renunţi uşor, doar pentru că apar obstacole surmontabile în calea ţelului tău şi nu vrei să faci eforturi, atunci este normal să fii privit ca o persoană care „nu e bună de nimic”. Problema e că lumea are tendinţa de a te judeca pentru faptul că ai renunţat la ceva, chiar dacă ai făcut tot posibilul să reuşeşti. De exemplu, ai încercat din răsputeri să-ţi salvezi căsnicia, dar tot s-a ajuns la divorţ. Vor exista persoane care consideră că trebuia totuşi să găseşti o soluţie, chiar printre cei dragi, care te fac să te simți vinovat(ă). Și care te sfătuiesc mereu să reziști, orice ar fi, spunându-ți că va fi mai rău dacă schimbi cursul.

Sunt multe motivele pentru care oamenii persistă în situaţii care nu îi fac fericiţi, ci chiar îi deprimă. De exemplu, ideea că au investit deja mult timp în a construi o carieră sau o relaţie cu partenerul lor. Acest lucru pare rațional, dar de fapt e ca şi cum ai spune că mai trebuie să piară nişte vieţi într-un război (Vietnam șamd) pentru că deja au murit mulţi soldaţi şi ar fi incorect să abandonezi cauza – deşi pierdută – pentru care au luptat aceştia. Ca un cartofor care dublează miza atunci când pierde, suntem tentați să credem că ni se va schimba norocul.

Oamenii se așteaptă aproape întotdeauna la un final fericit, pentru că așa am învățat din desene animate, filme și în general din povești. Dacă ţelul tău este să fii avansat la serviciu şi totuşi nu există oportunităţi de promovare în respectivul departament, vei avea totuşi impresia din când în când că eşti aproape de a-ţi atinge ţelul – de exemplu, primeşti un mail de apreciere, ceea ce îți dă speranţe: dacă muncești mai mult, sigur va fi mai bine! De fapt, doar dorinţa ta te face să crezi într-un viitor mai bun din punct de vedere profesional, fără să existe o bază factuală pentru acest lucru. Dacă nu ar fi acest optimism exagerat, ai putea să realizezi mult mai repede când e cazul să pornești pe alt drum. Și anume înainte să fii dat afară, dacă se poate.

Suntem bombardaţi cu anecdote despre oameni care au încercat iar și iar, reuşind  în final  – de exemplu scriitori care au trimis nenumărate manuscrise până să fie publicaţi – ceea ce ne face să credem că dacă vom insista, vom câştiga până la urmă. De fapt, acestea sunt mai degrabă excepţia de la regulă, mulţi oameni persistând în diverse activităţi fără succes, zi de zi, doar că aceste eşecuri nu ajung să fie cunoscute de public, nefiind de interes pentru presă. Chiar dacă toţi oamenii care şi-ar pune în cap ceva şi-ar îndeplini dorinţa, ar putea descoperi că totuşi nu sunt fericiţi pentru că viaţa nu se învârte doar în jurul unui singur ideal, cum ar fi banii, calitatea de părinte perfect sau alte aspecte individuale.

De fapt, dacă te concentrezi pe un singur plan, s-ar putea să pierzi din vedere alte lucruri importante. Există un experiment faimos pe care l-am făcut şi eu acum câţiva ani, online. Urmărind un videoclip cu oameni care joacă baschet, trebuia să spui la final numărul de pase dintre jucători, pentru a-ţi testa atenţia. Eu fac parte din grupul celor care au răspuns corect la întrebarea aceasta, în schimb am rămas perplexă la următoarea: „Ai observat gorila?”. Reluând clipul, de data asta fără să număr pasele, am observat o (actriţă îmbrăcată în) gorilă, care se bătea cu pumnii în piept chiar în mijlocul jocului. Gorila este bineînţeles o metaforă pentru toate lucrurile care devin invizibile din simplul motiv că nu ţi-ai propus să ai grijă de ele, cum ar fi sănătatea. Altfel formulat, nu vezi pădurea de copaci.

De asemenea, uneori contează drumul, nu destinaţia, iar ţelurile pot fi greşit formulate. Un exemplu contemporan care îmi vine minte este educaţia. Prea mulţi elevi şi studenţi, încurajaţi de părinţi şi chiar de profesori, au impresia că la şcoală ai performanțe bune dacă ai medii mari, nu dacă efectiv înveţi ceva. Astfel, ei încearcă să găsească scurtături, cum ar fi să copieze sau să ofere cadouri profesorilor – chiar şi orele de „meditaţie” sunt privite ca o modalitate de a intra în grațiile profesorului de la clasă, care îi va da note mai bune, în loc să fie un mijloc de a instrui elevul care are nevoie de pregătire suplimentară. Scopul nu ar trebui să fie obținerea premiului I, ci consolidarea cunoștințelor. O diplomă este doar o recunoaștere a pregătirii.

Spre deosebire de Steven Spielberg, care a știut de mic că vrea să fie regizor, și-a urmat visul și a avut un parcurs ascendent, mulți dintre noi nu știm din fragedă pruncie ce vrem de la viață. Ne răzgândim, încercăm și dăm greș. Dar nu toți părinții își îndrumă copiii să se descopere singuri, ci le trasează o anumită cale de urmat, în mod direct sau nu, o cale pe care o parte din copii rămân doar din loialitate și simțul datoriei. Această cale variază de la ”ai să înveți cânți la acest instrument, pentru că ți l-am cumpărat și ți-am plătit lecțiile, așa cum ai vrut” până la ”ai să preiei afacerea tatălui tău”.

În economia actuală, majoritatea oamenilor încearcă să-şi păstreze joburile, chiar dacă acestea nu sunt pe placul lor, pentru că au facturi de plătit. Dar dacă vorbim de o minoritate care, de bine de rău, are de ales, observăm că şi aceasta are probleme în a renunţa. Este valabil mai ales pentru cei care au terminat o facultate lungă şi grea, s-au angajat în domeniul respectiv şi au început să urce pe scara ierarhică, câştigând din ce în ce mai bine. Chiar dacă după câţiva ani îşi urăsc munca (total diferită de ce şi-au imaginat când s-au hotărât să dea la respectiva facultate), tot nu iau în calcul ideea reprofilării; nu concep că își pot aplica abilităţile în alt domeniu, de rușine să nu reînceapă de jos.

Să renunţi „cu succes” la ceva, cum se exprimă autorii cărţii, înseamnă să realizezi că nu poţi atinge respectivul ţel – de exemplu pentru că nu ai talentul necesar, cu toată încrederea în tine – sau că nu ai fi fericit nici dacă ai ajunge acolo, pentru că te-ai schimbat de când ți-ai setat obiectivul. Eventual, s-a schimbat contextul şi acum ai alte scopuri, contradictorii cu scopul inițial. Pe de altă parte, renunţarea nu are succes dacă dai vina mereu pe circumstanţele în care te aflii sau pe alte persoane, nici dacă pur şi simplu dispari din peisaj, mai ales în această epocă social media în care oamenii îşi dau demisia și se despart printr-un simplu mesaj pe WhatsApp.

Trebuie să-ţi găseşti singur motivaţia pentru a renunţa, pentru a putea să aspiri la alt scop, de data aceasta fezabil, care te face fericit. În funcţie de factorii psihologici, unora le este mai uşor şi altora mai greu să renunţe (la orice). Dacă nu îţi cultivi „talentul” de a renunţa, încercând să te cunoşti, te vei întoarce de multe ori la situația inițială. Vei continua de exemplu să te plângi despre ceva care s-a întâmplat în trecut şi peste care nu poţi trece, cum ar fi separarea de cineva, care s-a petrecut cu ani în urmă.

Majoritatea oamenilor nu vor spune pe patul de moarte ”Non, je ne regrette rien”, fie pentru că au greșit, fie că nu au profitat de o șansă, așa că nu trebuie să ne fie teamă să abordăm lucrurile dintr-un unghi diferit. Orice am face sau nu am face, este posibil să ne dăm seama după un timp că nu am ales bine. În realitate nu există reţete după care să te ghidezi, poți doar să privești cu realism (nu pesimism) ce poți face și ce nu, să deosebești obiectivele intermediare de cele finale și să analizezi cum poți ajunge la un echilibru între toate lucrurile pe care le dorești simultan. Din când în când, aceste obiective trebuie actualizate, iar dacă le păstrăm, trebuie să analizăm dacă facem pașii corecți pentru a ajunge la ele.

Dar este greu să disociezi ce vrei tu de ce vor ceilalți ca tu să vrei. Lumea în care trăim dă întâietate obiectivelor extrinseci, mai ales bani, faimă și atractivitate fizică. De aceea, suntem influențați să credem că dacă am fi bogați, celebri și frumoși (mereu tineri), am fi fericiți. Obiectivele intrinseci, cum ar fi ”vreau sa mă implic mai mult în comunitate”, ”să păstrez mai mult legătura cu prietenii”, ”să învăț să pictez” etc. nu sunt la fel de valorizate. Dar ceea ce-ți aduce mai multă bucurie poate fi chiar în astfel de lucruri, fără să minimalizăm importanța banilor. 

Un chirurg fericit nu găsește adevărata satisfacție în faptul că ajută pacienții, nici în câștigul mare de bani sau reputație, ci în actul în sine al operării. Puțini dintre noi sunt norocoși să găsească acel lucru care îi pasionează și să facă și bani din asta. În această categorie intră artiștii și sportivii, care însă au mari probleme dacă trebuie să renunțe la vocația lor. Cei care încetează să facă un sport de performanță, mai ales în urma unei afecțiuni medicale care se petrece înainte de vârsta normală de retragere, au dificultăți în a se redefini. Ce sunt ei dacă nu mai sunt sportivi? Senzația pe care o au este că nu mai pot fi nimic altceva. Dar dacă ei se pot reinventa, cu atât mai mult pot ceilalți, odată ce pun pe masă varianta renunțării. Cel puțin asta susțin Streep și Bernstein.