sâmbătă, 29 iunie 2013

Cum să amâni să faci ce-ți propui

Fiindcă cel mai citit articol de pe acest blog este ”Cum să minți” (din păcate), iată și un ghid al leneșului procrastinatorului în 10 pași simpli:
1. Gândește-te că o să eșuezi. Ți-ai propus de exemplu să slăbești, deci trebuie să ții regim. Ei bine, din experiență știm că persoanele care țin o eternă dietă sunt în general grăsuțe, așa că șansele tale de reușită sunt destul de mici. Extrapolează la orice altceva.
2. Fie-ți teamă de succes. Să zicem că nu ai fost atent(ă) la primul pas și nu ți-e frică de eșec. Dar, folosind același exemplu, închipuie-ți că va trebui să-ți modifici toată garderoba în cazul în care slăbești. Și poate nu ai bani de haine noi sau mers la croitor. Pe de altă parte, dacă te îmbogățești, o să ajungi probabil să te droghezi și o să mori de supradoză. Deci stai în banca ta.
3. Teme-te de orice imperfecțiune. Ți-ai propus să mergi la sală ca să fii în formă și să arăți mai bine. Am vești proaste pentru tine: nu o să fii niciodată la fel de atletic(ă) precum instructorii de acolo, care fac asta toată ziua. Decât să te faci de rușine în vestiar cu părțile corpului tău care sunt nemusculoase, mai bine te resemnezi și rămâi acasă.
4. Obișnuiește-te să amâni. Poate ești din născare un om conștiincios, care are un program de care se ține. Află că până acum ai trăit în mod greșit; dar nu te panica, orice învăț are dezvăț. Descoperă ce bine e să stai degeaba când ai o grămadă de lucruri de făcut și fă-ți din asta un stil de viață.
5. Nu căuta plăcerea în lucrurile care trebuie făcute. N-o s-o găsești acolo, pentru că ea se află în altă parte. Chestia aia cu satisfacția datoriei împlinite e de pe vremea părinților și bunicilor. Alătură-te curentului actual și găsește-ți prieteni care amână lucruri, ca și tine sau chiar mai mult. Puteți împărtăși unul altuia cât de mult v-ați amânat treburile.
6. Spune-ți că ai toată viața înainte pentru a face orice. Speranța de viață e în creștere, deci ce motiv ai să-ți iei o diplomă acum, când se poate și la anul? Cât despre găsirea unui partener cu care să întemeiezi o familie, asta mai poate aștepta cel puțin un deceniu. Fii indulgent(ă) cu tine, nu poți să le faci pe toate dintr-o dată!
7. Caută distracții și distrageri. Vrei să lucrezi la raportul ală care trebuie predat până mâine? Bine, dar întâi verifică-ți mailul, neapărat. Poate cineva ți-a trimis un mesaj la care ai vrea să răspunzi. Mai departe, trece rapid în  revistă ce se mai întâmplă pe Facebook. Acolo te poți angaja într-o discuție pe chat, după care ești liber să dai click pe câteva linkuri cu articole, videoclipuri etc.
8. Caută senzații tari. N-are rost să faci bungee jumping și alte prostii când te poți bucura de aceeași tensiune și euforie făcând pe ultima sută de metri ceva ce se putea face fără stres, dacă respectai planul. Parcă îți dă și un sentiment de superioritate să știi că ai terminat în două ore ceea ce alți fraieri fac într-o săptămână.
9. Trăiește în necunoscut. Te doare ceva și nu ai mai fost la un control medical de ultima oară când te-a luat salvarea? Nu te du să te consulte, medicii nu vor face decât să-ți confirme că ai o boală incurabilă. Acceptă misterul și nu strivi corola de minuni a lumii. Nu poți controla când mori, doar D-zeu știe.
10. Nu fragmenta un proiect. Proiectul nu se poate sparge în bucățele manevrabile, fiind un tot unitar. Ori gestionezi ansamblul, ori nimic. Și pentru că în anumite situații proiectul este foarte complex ca să poată fi soluționat direct, cel mai bine este să renunți la el. Amânarea e mama anulării.
Sper că vei folosi sfaturile de mai sus în sensul psihologiei inverse.

vineri, 28 iunie 2013

Divertiland

Parcul acvatic de distracții bucureștean se găsește pe A1, aproape de West Park. Pentru cei care nu au mașină sau bani de taxi, există transport public de la metroul Păcii, din jumătate în jumătate de oră, începând cu 9: 30.

Divertiland este un loc în care poți să faci plajă și să te relaxezi în apa limpede. Dar nu astea sunt atracțiile principale, ci toboganele și piscina cu valuri. Există tobogane mai line pentru cei care vor doar să se distreze, dar și unele mai aventuroase, pentru dependenți de adrenalină. Eu am încercat doar trei, din care două mi-au mărit pulsul peste limitele normale. Mi s-a părut interesant că directorul tehnic a dat drumul la apă de pe telefon.


În piscina cu valuri artificiale, în schimb, poți învăța să surfezi, eventual după ce ai încercat să faci asta indoor, pe niște plăci speciale. E alternativa de vară la Internet surfing. Iarna se poate patina la Divertiland.

Pentru cei care au copii, e bine de știut că există multe locuri de joacă și personal care se ocupă de cei mici. Nici nu e nevoie să știți să înotați, apa nu este adâncă. În plus, sunt destul de mulți salvamari și colace.

Intrarea costă 50 de lei în timpul săptămânii și 80 de lei în weekend, iar cursurile de surf 50 de lei pe ședință (2 ore). Nu știu care sunt prețurile de la bar/restaurant, dar am văzut pe site că au și unele promoții.

miercuri, 26 iunie 2013

Știți cine sunt eu? Sunt cetățeancă europeană și am drepturi

Nu ați văzut clipul ăsta și variantele cu rochia și hotelul? Glumiți! Dar să lăsăm gluma la o parte: 2013 e anul european al cetăţenilor. În jur de 500 de milioane de cetăţeni beneficiază de drepturi ce vin o dată cu aderarea țării lor la Uniunea Europeană. Printre aceștia se numără și aprox. 3.000 de locuitori ai comunei Cetățeni, din Argeș, Muntenia, România. Este anul lor.
Oare câți locuitori ai comunei Cetățeni știu că anul acesta se sărbătoresc 20 de ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, prin care a fost introdusă cetățenia europeană? În 1993, România nu era în UE, dar începând cu 2007 au și ei, Cetățenii, un set de drepturi suplimentare printre care dreptul de a beneficia de protecție consulară în străinătate în aceleași condiții ca resortisanții unui alt stat membru atunci când țara lor de origine nu este reprezentată.
Exercitarea acestor drepturi se răsfrânge și asupra economiei europene - libera circulație are ca efect mai mulți muncitori în străinătate. O Cetățeancă pe numele Elena, de pildă, s-a dus să lucreze în Italia (ca muncitoare necalificată), fiindcă nu-i ajungea pensia din țară. Față de o concurentă din Ucraina la acest loc de muncă, Elena are avantajul că nu îi trebuie pașaport și nici viză, ci doar act de identitate.
Totuși, Raportul Comisiei Europene din 2010 privind cetăţenia UE indică faptul că cetăţenii europeni nu își cunosc drepturile, cum ar fi cel de stabilire în alte ţări ale Uniunii. Dacă ar ști că nu au niciun impediment în exercitarea drepturilor, mă întreb câți dintre locuitorii din Cetățeni ar pleca spre locuri mai ”însorite” ale continentului european. Ultimul să stingă lumina!
Intrarea în UE nu a venit doar cu drepturi, ci și cu stânguri, adică obligații și retricții. Cetățeni e o localitate subcarpatică ce ar putea profita mai mult de turismul rural, având, în afară de frumusețe naturală, și câteva îmbunătățiri antropice (monumente istorice ca de exemplu așezările dacice și medievale din zonă). Însă majoritatea locuitorilor se ocupă cu agricultura de subzistență, pentru că nu își permit ferme ce respectă standardele europene.
Drepturile nu sunt mare lucru dacă nu ai în plus competențe sau oportunități de a le exercita. Importantă e și educația civică. Nivelul de pregătire a populaţiei comunei Cetățeni este destul de scăzut, ponderea cea mai mare având-o persoanele care au ca pregătire gimnaziul și cei care au absolvit doar școală primară, spune site-ul primăriei. Dar asta nu i-ar împiedica pe locuitori să învețe mai mult despre cum îi afectează faptul că sunt cetățeni ai unei țări UE.
De fapt, majoritatea românilor ar putea fi mai bine informați decât din știrile de tip ”UE vrea sa ne interzică micii”.

joi, 20 iunie 2013

Brandmania în România

”Limba noastră-i o comoară” formată din bogățiile unor limbi diferite, începând cu latina, trecând prin slavonă, până la franceză și altele. Sarmaua este denumirea turcească dată unui fel de mâncare național; până și cuvântul ”neam” e de origine străină, mai exact maghiară, am aflat eu citindu-l pe Lucian Boia. Dar în ultima vreme suntem anglofoni, iar unul din englezismele intrate în limbă, deși nu în Dex (cu acest sens) este brand.
Ce înseamnă în engleza româna simplă brand? Un produs anume - și nu altul. Deseori, se aplică în cazul produselor pe care le-am numi ”de firmă” sau ”de marcă”. Dar există și produse ”branduite”, acelea pe care le primim gratis în promoții și campanii electorale (șepci Coca-Cola, tricouri USL etc). În cazul țărilor însă, brandul a apărut din motive turistice: goana după imaginea care va atrage cei mai mulți vizitatori străini.
Trebuie să spunem din capul locului că nu toate statele lumii au un minister al turismului. Unele guverne au direcții sau departamente specializate în cadrul altui minister. În România, miniștrii turismului au fost totuși printre cei mai vizibili în media, căci orice fel de publicitate este bună. Dan Matei Agathon a fost de notorietate pentru proiectul Dracula Park, pe care l-a susținut pentru motivul că asta știu străinii despre noi. Vlad Țepeș, zis și Drăculea, a fost ce-i drept român, dar Bram Stoker, ”inventatorul” contelui vampir, era irlandez.
După îndelungi rebranduiri, în care ne-am dat seama că litoralul bulgăresc e mai atrăgător și nici orașele noastre nu sunt chiar mici Parisuri, Elena Udrea a venit cu soluția salvatoare: o frunză și sloganul ”explore the Carpathian garden”. E adevărat că noi suntem cea mai rurală dintre țările europene, așa cum am fost mereu, iar dacă avem ceva incontestabil frumos în țară, aceea este așa-zisa grădină a Carpaților. Păcat că tocmai turismul e cel care întinează această frumusețe: tot mai multe drumuri de munte sunt încărcate cu deșeuri care rămân în urma faimoaselor grătare însoțite de muzică la volum maxim. Iată alte branduri semi-românești: mici & manele, cu bere alături.
Au trecut ani de când România a auzit că ar avea un brand al ei și cohortele de turiști străini întârzie să apară. Să fie o problemă de brand awareness, adică, un potențial turist, când se gândește la o excursie la munte, are în minte mai degrabă Alpii? Sau poate România este asociată cu lucruri care tind să alunge turiștii de rând, care nu sunt deschiși către aventuri balcanice. Este limpede că trebuie să ne clarificăm mai întâi noi românii identitatea de brand, pentru ca apoi să le explicăm și altora.
Când spun brand de țară, îmi vin în minte statele cele mai vizitate, cărora le asociez identități vizuale, muzicale, gustative și chiar olfactive pline de clișee. Franța, de exemplu, este o scenă cu un pictor îmbrăcat într-un tricou cu dungi, savurând o cafea însoțit de o tânără cu beretă, care tocmai a cumpărat niște baghete și fumează o țigară, la o terasă de pe lângă turnul Eiffel, unde se aude un acordeon. Dar asta nu pentru că cei doi ar fi reprezentativi pentru toată Franța, sau că un astfel de cuplu nu ar putea fi de altă origine decât franceză. Ci pentru că așa am învățat din cultura pop, mai ales din filmele americane ce simplifică mult lucrurile.
Astfel, am găsit soluția: trebuie să convingem Hollywood-ul să facă filme despre România. În aceste filme, trebuie introduse stereotipuri pozitive despre noi, care în primul rând trebuie găsite. Pentru asta, poate o idee mai bună ar fi să studiem percepția turiștilor străini care au venit aici. Dacă ei spun că prețurile mici i-au convins să vină în țară, nu este neapărat recomandabil să ne marketăm ca o țară ieftină. Dar așa am putea descoperi că e cazul să înființăm parcul de distracții Ceaușescu, eventual în Casa Poporului.
Revenind la lucruri mai serioase, în ziua de azi mulți oameni caută îndelung informații pe Internet despre locul unde merg în vacanță, mai ales dacă este vorba de o țară exotică, cum e România, de altfel o mare exportatoare de banane. Online, poți introduce termeni de căutare foarte detaliați, găsind astfel poveștile unor turiști care au vizitat nu știu ce sat din Transilvania de care tu nu ai auzit, român fiind. Analiza unor astfel de articole ar putea fi un punct de bifat în viitor, pentru că identitatea nu înseamnă numai percepție de sine, ci și părerea altora.

miercuri, 12 iunie 2013

Omul, resursa nepretuita a companiei

Am citit azi un articol scris de un headhunter care a renuntat la cliseul "cea mai importanta resursa a companiei sunt oamenii" si a spus lucrurilor pe nume: oamenii au multe defecte fata de masini, asa ca actionarilor le-ar conveni sa foloseasca mai multe calculatoare si mai putine persoane, sa aiba mai multe proceduri si mai putini indivizi in carne si oase. Criticile malitioase nu au ocolit nici acest articol, un comentator scriind ca angajatorul de fapt nu prefera un soft, pentru ca nu l-ar putea ameninta, umili, de la el nu ar primi linguseli si nici barfe despre colegi.
Totusi, eu cred ca oamenii sunt cea mai importanta resursa a unei companii in cazul in care ei detin compania. Este vorba de patronul-director, atat de prezent la noi in companiile mici si mijlocii care se intituleaza eufemistic "cu capital 100% romanesc". Ah, ce bine ca nu e strain, unii angajati sunt xenofobi; banii parca miros mai bine cand ii primesti din mana unui conational. Sunt sigura ca patronul roman care isi conduce propria firma in mod patriarhal (sau matriarhal daca este o femeie) nu este o inventie romaneasca, dar experienta mea se limiteaza la plaiuri mioritice. Ba chiar am avut ocazia sa lucrez - tradatoare de neam ce sunt - pentru un patron-manager strain, ca sa observ diferenta.
Antreprenorul roman, in cele mai multe cazuri, a plecat de jos si este un om autorealizat. Faptul ca a parvenit ii confera (in capul lui) o rara desteptaciune pe care simte nevoia sa o impartaseasca subalternilor. Astfel ca, oricat de bun afacerist ar fi, compania lui se va lovi de un prag superior tocmai pentru ca el nu accepta ca un profesionist sa-i ofere cu adevarat consultanta. Va angaja de exemplu un specialist in dezvoltare organizationala, dar nu ca acesta sa faca o diagnoza reala si sa-i spuna cum poate imbunatati sistemul. El, antreprenorul-director, stie deja cum e mai bine, are nevoie doar ca planul sa fie implementat. Numai ca orice lucru e perfectibil, asa ca planul se schimba constant. Aici am sa revin asupra unui paragraf interesant din articol, mai exact ultimul:
"Într-o companie nu e atât de multă nevoie de imaginaţie şi de creativitate pe cât îşi închipuie cei mai mulţi. Ba dimpotrivă! Multe firme au probleme tocmai din cauza abundenţei de idei noi, de sugestii şi de scenarii, şi a puţinătăţii muncii pentru a le pune în practică pe cele decise la începutul anului, scrise în business plan şi în buget. Companiile nu de strategii duc lipsă, cum se spune, ci de execuţia strategiei. Poţi face o strategie excelentă pentru o companie, oricât de mare, în 5 zile. Restul, de 360, e execuţie. Aşadar, când vom ajunge ca oamenii să lucreze 5 zile într-o companie şi neoamenii restul de 360, multe probleme se vor rezolva..."
Aici, autorul se refera la faptul ca angajatii nu respecta planul initial, venind mereu cu initiative menite sa-l actualizeze. Dar de cele mai multe ori, angajatii nici nu au reala putere de decizie, caci toate ideile "bune" sunt ecouri a ce a spus patronul, iar restul nici nu sunt luate in seama. Antreprenorul roman nu are doar unul, ci cativa salariati care se ocupa numai de strategii, dar nu are niciodata o strategie, pentru ca aceasta este un etern draft. De fapt, el are propria lui definitie a ce inseamna strategie, iar cei care au facut scoli de specialitate si au lucrat anterior in companii de renume sunt desigur mai prosti. Dar cei care nu au nici cunostinte, nici competente pentru pozitiile lor, fiind in schimb foarte servili, au toate sansele sa ajunga in top.
In afara de asta, o gramada de oameni sunt intr-adevar in plus in organigrama, dar nu pentru ca ar fi lenesi. Ei nu se vor duce la patron sa ii spuna "Stii, eu m-am gandit mult si mi-am dat seama ca munca mea aici e in zadar pentru profitul tau. Nu cred ca pregatirea mea ma recomanda pentru vreun post pe care l-ai avea disponibil" pentru ca au si ei datorii, facturi de platit etc. Nu e vina PR-istului ca a fost angajat intr-o companie in care nu se poate face PR. Antreprenorul pur si simplu a auzit ca in marile companii exista PR, iar el se vede in postura de sef al unei mari corporatii, cu toate ca cifrele nu sustin aceasta teorie. Asa ca ii spune responsabilului HR sa gaseasca un PR-ist bun, dispus sa lucreze pentru relativ putini bani. Iar responsabilul HR nu ii spune ca pe acesti bani nu poate angaja decat o persoana cel mult mediocra, pentru ca si el are o paine de castigat din asta. Mai departe, nici managerul departamentului din care face parte viitorul PR-ist nu se plange ca i se mareste echipa. In fond, de curand au fost dati afara niste oameni utili, deci cineva trebuie sa le preia munca de secretariat, vanzari sau orice altceva care nu e PR.
Oamenii ar fi probabil o resursa mai valoroasa daca fiecare ar fi angajat in locul potrivit, iar patronii ar asculta mai mult de vocea ratiunii si mai putin de propriile lor instincte, care, cred ei, daca i-au calauzit bine in afaceri, inseamna ca sunt infailibile. Poate este de vina lipsa uceniciei sau sistemul de invatamant care produce, de pilda, absolventi de filozofie ce ajung sa lucreze in domeniul imobiliar. Dar cea mai problematica este lipsa de incredere a patronului in manageri. Antreprenorul roman acorda titluri pompoase ca Chief YZ si salarii pe masura, dar nu le permite managerilor sa decida nici in chestiuni triviale, care nu implica buget. De aceea, el ajunge sa sustina interviul final si cu o asistenta entry-level a unui manager aflat undeva jos pe scara mult prea ierarhica. Iar apoi patronul se plange ca munceste mai mult decat toti angajatii la un loc, facandu-le treaba.
Dar, cand ceva nu merge bine, nu este niciodata vina patronului, ci a angajatului, fie el si manager, care nu a ascultat si nu a "inteles" ce vrea patronul. Chiar daca patronul vorbeste in dodii, este datoria subalternului sa decodifice dorinta patronului si sa o duca la indeplinire. Asa cum invingatorii scriu istoria, patronii sunt cei care dau afara angajatii si nu invers, oricine ar avea dreptate.

luni, 10 iunie 2013

Educatie, nu propaganda religioasa

Exista asociatii umanitar - seculariste care sustin renuntarea la ora de religie din curricula scolara. Este o urmare fireasca a faptului ca la noi, in scoli, se face mai mult indoctrinare decat educatie, in timpul acestei ore. In afara de rugaciunea pe care o spun cu totii in fata icoanei din clasa, copiii mai "afla" de la cate un profesor zelos ca, de fapt, soarele se invarte in jurul pamantului si nu invers. Ca sa nu mai vorbim de confuzia creationism - darwinism.
Obisnuiam sa fiu de acord cu acest punct de vedere, dar acum nu mai cred ca trebuie scoasa aceasta ora din curricula, pentru ca, asa cum s-a mai scris, este o ocazie pentru elevi sa invete mai multa istorie, dar nu doar din cauza asta. S-ar putea ca anumite lucruri sa se fi schimbat de cand am terminat eu liceul, dar ora de religie trebuie oricum reformata, in primul rand avand in minte ca nu toti romanii sunt ortodocsi.
Personal, am avut parte de profesori de religie bine pregatiti, care ne-au expus multe informatii despre alte confesiuni si religii (ce-i drept, tot monoteiste); asta m-a facut sa ma intreb, la un moment dat, daca nu este un simplu accident ca am fost botezata crestineste, fiind nascuta intr-un anume loc si timp, ceea ce mi-a ridicat intrebari ulterioare si uite asa am ajuns sa fiu atee. Pe de alta parte, multi conationali de-ai mei care nu au apucat sa faca ore de religie, pentru ca au fost scoliti in perioada comunista, sunt credinciosi, in mod paradoxal.
Deoarece pana in 1990 a fost exclusa educatia religioasa din scoli - nu stiu care era situatia inainte de al doilea razboi mondial - "dreptul" la educatie religioasa pare acum inalienabil pentru majoritatea romanilor, dar acestia ar trebui sa se intrebe daca nu cumva este in doza prea mare acest tip de educatie. Ea se preda din clasa I pana intr-a XII-a, in schimb exista cate un singur an de predare a logicii / psihologiei / economiei / filozofiei, iar materii ca sociologia sunt optionale doar pentru clasele de uman. De asemenea, poate ar fi bine sa se predea religia doar elevilor mai mari, de exemplu de clasa a VIII-a, in locul claselor primare unde copiii nu fac decat sa invete pe de rost "Inger, ingerasul meu".
Predata cum trebuie, aceasta ora ar putea aduce mai multa toleranta a elevilor fata de cei care au o religie diferita de a lor, ceea ce ar contracara anumite influente negative din familie. Acum exista posibilitatea ca parintii sa-si retraga copiii de la aceasta ora, ceea ce este justificabil avand in vedere ca profesorii sunt uneori habotnici. Dar poate nu ar mai fi nevoie sa recurga la acest gest daca ora de religie ar fi una in care se invata despre biblie si nu in spiritul bibliei. Nu mi se pare ceva rau ca un copil sa invete parabolele lui Iisus, in fond nu poti sa contrazici ceva daca nu ai minime informatii despre acel lucru.
Nu vom ajunge niciodata la obiectivitate totala in scoli. Niciun profesor, fie el de religie sau nu, nu este 100% neutru cand prezinta opiniile sale elevilor. Acest lucru devine si mai clar la facultate, unde anumite discipline, cum ar fi stiintele politice pot fi predate intr-un mod care spala creiere. Dar fiind vorba de scoli publice, trebuie sa incercam sa reducem aceste influente, pe cat posibil, deoarece unii elevi / stundenti sunt usor impresionabili.