joi, 30 mai 2013

Saracii elevi, bogatii detinuti


De curand a aparut ceva nou pe agenda publica: cresterea alocatiilor pentru elevi, care din 2009 au ramas la suma derizorie de 42 de lei. O propunere normala din partea unei coalitii de stanga, care e deja de un an la guvernare. Dar cum a fost mediatizata aceasta initiativa este problema. Pentru a arata cat de mici sunt alocatiile, initiatorii proiectului au facut cateva comparatii: intretinerea lunara a unui detinut costa vreo 2.500 lei, a unui caine fara stapan 375 lei (???) etc.

Din punctul meu de vedere, se aduna mere cu pere; intretinerea unui detinut presupune cazare, masa, paza samd pe care nimeni altcineva decat statul nu le-ar putea oferi. Elevii, in schimb, sunt sustinuti financiar de parintii lor. Daca nu au parinti, sunt crescuti in orfelinate, in conditii asemanatoare cu o inchisoare, si acolo s-ar putea face o comparatie de cheltuieli cu detinutii, eventual. Da, e revoltator ca suma pentru copiii institutionalizati e de 16 ori mai mica decat suma pentru detinuti, ceea ce nu inseamna ca trebuie scazuta cea din urma, ci marita prima.

Or, dna Doina Pana, ministru delegat pentru dialog social, insista ca nu e de-ajuns sa maresti alocatiile, pentru ca banii pentru "puscariasi", cum se exprima ea, sunt prea multi. Pai da, daca nu ai de unde sa creezi un buget suplimentar, totusi doresti sa-ti creasca popularitatea, o solutie trebuie gasita. Pun pariu ca exista mai multi parinti cu drept de vot decat detinuti.

De fapt, analogia elevi - detinuti este proasta. Daca in alocatia elevului nu sunt incluse chiria scolii, salariul profesorilor si altele asemenea, intretinerea detinutului este "all inclusive". Pe de alta parte, stau si ma intreb - oare chiar atat de multi bani se duc in sistemul penitenciar in folosul detinutului, sau banii se mai si "pierd" pe drum? Din cate stiu eu, la noi nu sunt conditii tocmai ca in Norvegia, unde comiti o infractiune ca fii prins si sa traiesti mai bine decat liber in Romania.

Dar sa revenim la elevi. Spre deosebire de inchisori, unde sunt mai mult sau mai putin aceleasi conditii, nu toti copiii beneficiaza de aceeasi situatie materiala. Nu poti face abstractie de faptul ca unii parinti sunt mai bogati decat altii. O sa dai o alocatie de 200 de lei si unui copil a carui familie nu are nevoie de acesti bani, luand de la noi toti? Sau o sa dai mai multi bani celor saraci, incurajandu-i sa nu munceasca, pentru ca avand cativa copii castiga tot la fel de multi/putini bani?

Sunt  multi cei care vor spune ca aceasta masura nu ar face decat ca romii sa aiba si mai multi copii decat au, pe cand romanii nu vor face mai mult de un copil - in loc de 158 de lei in plus, mai bine economisesti toti banii suplimentari pe care ii cheltui cu un copil. Dar acestia uita ca nu este o alocatie pentru copii, ci pentru elevi. Este o mare diferenta intre copilul care sta la scoala pana la 18 ani (si dupa) si cel care nu este dat la scoala sau face doar patru clase.

Dar, in loc sa aduca in discutie aceste probleme, alesii poporului nu fac decat sa-si aleaga un tap ispasitor (acum cativa ani, erau bugetarii): elevii au alocatii prea mici pentru ca ii tinem in puf pe niste delicventi. E adevarat ca oamenii aia sunt la inchisoare pentru un motiv serios, dar nu poti sa-i acuzi ca si-au calculat singuri costurile de trai. Din punctul asta de vedere, sunt la fel de inocenti ca niste copii.

marți, 28 mai 2013

Din SF-urile patriei: educatia

Desi nu traiesc in capitala autostrazilor suspendate, sunt totusi o persoana care isi noteaza lista de cumparaturi nu pe agenda clasica, ci pe telefon. Dar asta nu s-a intamplat dintotdeauna.

Cand eram la facultate, mergeam la cursuri cu niste foi si un pix, pe care le tineam in geanta, asta in cazul fericit in care nu le uitam acasa, trebuind sa imprumut de la un coleg o foaie si de la altul orice instrument de scris. Instrumentul il dadeam de obicei inapoi la sfarsitul orei, foile acelea in schimb erau de-a pururi pierdute pentru colegii mei. Acum, sunt pierdute si pentru mine, cu toata cerneala /pasta/mina irosita pe ele, caci la fiecare curatenie de primavara am mai renuntat la cursuri din care oricum nu-mi inteleg propria caligrafie.

Aceeasi soarta a maculaturii au avut-o si caietele din liceu, dar acolo a fost o despartire mai trista, pentru ca in afara lucrurilor pe care le scriam dupa dictare mai aveam notate si chestii haioase de la colegi, un fel de inside jokes de la noi din clasa. Desi la vremea aceea inca aveam manuale, vorbisem cu colega de banca sa aducem fiecare jumatate din cele necesare pentru orele noastre; eu eram responsabila cu unele materii si ea cu altele, fiindca in mapele noastre nu incapea atat de multa stiinta. De altfel, pentru noi manualele erau o adevarata afacere, pentru ca ne chinuiam la inceputul anului scolar sa le vindem celor mai mici, dar asta e alta poveste.

In schimb, in scoala generala nu scapam asa usor: aveam la fiecare materie de adus un manual si o culegere (daca nu aveam la o materie culegere, se compensa cu grosimea culegerii de la alta materie), plus caietele, care erau de doua feluri - de teme si de scris la ore. La asta se adauga un penar cu compas si alte nebunii; din fericire, mama nu-mi facea sendvisuri, ci imi dadea bani sa-mi iau un corn de la chioscul de langa curtea scolii. Daca intr-o zi mai aveam si sportul, cred ca in total caram vreo 10 kg dus-intors; asta in conditiile in care ai mei nu ma duceau cu masina la scoala, totusi era prea aproape ca sa iau vreun autobuz.

Pe vremea mea nu erau nici ghiozdane-trolere, dar daca as fi avut mintea de acum, cred ca nu imi mai pasa de ce ziceau ceilalti copii si imi luam un carucior din acelea de piata. Cand vedeam filmele americane in care elevii aveau dulapuri unde isi lasau cartile si alte lucruri, visam la o scoala in care sa-ti faci si temele, dupa care sa zburzi liber pana a doua zi. Cred ca asta i-ar fi ajutat si pe niste copii care, la ei acasa, si sa fi vrut nu puteau sa invete.

Dar astea se intamplau acum mult timp, cand nu existau telefoane destepte, calculatoare si tablete. In zilele noastre, pentru a anticipa viitorul educatiei, cei de la Holcim Romania au realizat un manual digital care contine lectii despre protectia mediului. Bineinteles ca trecerea de la manualele tiparite la un instrument de tip Ipad nu este doar mai interesant pentru un copil, ci si un mod de a proteja natura. Aceasta initiativa nu vizeaza numai sanatatea spatelui copilului, ci si al copacilor sacrificati in numele invatamantului.

Pe de alta parte, penetrarea acestor gadget-uri cum este Ipad-ul este inca scazuta in Romania, unde cei mai multi partinti nu si-ar permite sa le ofere odraslelor asa ceva. Se pune deci problema diviziunii digitale: in loc sa stearga sau macar sa atenueze diferentele dintre bogati si saraci, tehnologia informatiei si comunicarii nu face decat sa adanceasca prapastia. Cum ar trebui deci gestionata aceasta situatie la nivel national?

De curand se vorbea de inlocuirea programului "Cornul si laptele", banii ce raman fiind mai bine investiti in programe after-school. La fel, poate in viitor ajungem la concluzia ca banii pe care ii dam pe manuale tiparite ar putea fi  mai eficient directionati spre o tableta ieftina (de provenienta romaneasca) pe care sa fie puse an de an lectiile in format digital. Pare ceva revolutionar, dar in anumite state deja nu se mai preda scrisul de mana, pentru ca folosirea unei tastaturi, de tip touch screen chiar, este mai utila in ziua de azi. In plus, se incurajeaza dezvoltarea durabila.

Pe de alta parte, s-ar putea ca insasi proiectul manualelor digitale sa puna probleme scolilor romanesti, care sunt partial prinse in sec. XX si partial intr-un secol anterior. In primul rand, daca exista o posta in Bucuresti care nu are curent electric, ma gandesc ca e posibil ca o scoala situata in Cucuietii din Vale sa aiba si ea aceeasi problema. Apoi, in situatia fericita cand electricitatea este in regula, trebuie tinut cont de faptul ca bateria unei tablete nu tine prea mult si e nevoie de multe prize.

Mai ramane doar sa ii invete elevii pe profesori cum sa foloseasca tabletele. Nu in ultimul rand, orice copil va fi un target pentru un hot (evetual alt elev) care pana atunci nu putea sa-i fure decat cartile.
Cu toate acestea, sunt optimista. Oamenii considera ca e rau cand invatamantul se reformeaza, pentru ca le sunt derutati copilasii. Dar aceste schimbari, uneori fara sens, nu fac decat ne adapteze la viata de dupa studii, care este la fel de schimbatoare.

Parintii nostri au fost usor bulversati de schimbarile prin care am trecut noi, de aceea cred ca si generatia noastra se va simti depasita de ce va fi nou peste cativa ani sau decenii. Acesta nu e un motiv sa stopezi progresul; daca vrei sa traiesti intr-o tara dezvoltata, conteaza foarte mult investitia in educatie. E adevarat, tehnologia e doar una din probleme, nu se va rezolva totul doar pentru ca avem acces la tehnologie. Dar acest aspect poate fi un pas in solutionarea numeroaselor chestiuni cu care se confrunta invatamantul in Romania.

miercuri, 22 mai 2013

Imprimanta color ca instrument al puterii

Melania sta pe scaunul ei directorial in fata unui ecran cu o pagina colorata, pe care ar vrea sa o prezinte intr-o sedinta unor potentiali colaboratori. Doar ca sala de meeting pe care asistenta ei cea noua a reusit sa o programeze in cladirea lor de birouri nu este dotata cu un proiector, deci ar trebui sa imprime pagina. Dar de la formatul digital la foaia tiparita e cale lunga in compania unde munceste, si asta nu pentru ca ar fi un mediu de lucru foarte "verde".

Firma pe care o conduce Melania, Classic Business, face parte din holding-ul Corporate Simphony. De fapt, firma este mai mult un departament al unei companii mai mari si mai putin un IMM de sine statator. De aceea, Melania nu poate controla anumite lucruri dirijate de sus, cum ar fi utilizarea unei imprimante color. Straturile superioare ale birocratiei au decis ca nu toate birourile au nevoie de imprimante color, asa ca s-au achizitionat pentru majoritatea multifunctionale alb-negru.

Astfel, printul unei pagini color nu este atat de simplu cum pare, nici macar pentru manager, pentru ca firma nu detine resursele sa faca asta - adica un cartus cu rosu, verde si albastru, ci trebuie sa apeleze la o alta subsidiara, Opera Consultants, specializata in acest sens. Numai ca la Operatori apeleaza toate celelalte numeroase firma subsidiare, motiv pentru care s-a inventat in holding un sistem de asteptare. Acesta nu este ca la banca, pe principiul primul venit, primul servit, ci se ia in calcul urgenta, pretextul find ca unele departamente firme au proiecte mai importante decat altele. Iar procesul de aprobare, care evita consumul excesiv de culoare, facand probabil o deosebita economie corporatiei, dureaza mai mult decat sa mergi la cel mai apropiat centru copy print de pe strada, in conditiile in care e coada acolo.

De multe ori, pentru a evita folosirea procedurilor (care i se par nedrepte), Melania isi incurajeaza subordonatii sa-si foloseasca legaturile de prietenie, consolidate la automatul de cafea, cu colegi mai norocosi - respectiv cei care au in birou o multravnita imprimanta color. Asa ca se face ca, uneori, vecinii de la  Orchestra Specialists sunt induplecati si consimt sa traga la imprimanta lor performanta cateva pagini color pentru cei care nu au acest privilegiu. Numai ca azi Orchestristii au multa treaba si niciun chef sa se ocupe de problemele altcuiva; sau doar se prefac, pentru ca nu vor sa dea impresia ca sunt mereu disponibili.

Melaniei nu ii ramane decat sa se convinga singura ca nuantele diferite de gri tin loc de galben, portocaliu sau mov, dupa care va incerca sa ii convinga pe invitatii ei ca lucreaza in cea mai eficienta corporatie, unde culorile nu sunt risipite asa...aiurea in tramvai. Dar acesta nu este sfarsitul: azi, ea a invatat din propria greseala; de acum incolo, isi va aduce de acasa, in biroul pe care il imparte cu secretara, o imprimanta color a ei, ceea ce va starni fara doar si poate invidia altor manageri de pe palier.