miercuri, 4 decembrie 2013

Autostrada românească, the highway to hell



Unul din motivele pentru care nu mă uit la TV este ca să nu aud niciun premier promițând că se vor construi catralioane de km de autostradă în România. Îmi amintesc cum, prima oară când am votat, am avut curiozitatea / naivitatea de a citi programele politice ale partidelor care candidau și am fost absolut uluită de numeroasele autostrăzi care erau planificate pentru următorii patru ani. Acum nu mă mai surprinde că acele autostrăzi sunt doar pe hârtie.
Mă întreb dacă mai există alt stat în care să fie pe agenda publică (electorală) atât de importante autostrăzile. Mai ales că în lista țărilor după număr de vehicule la mia de locuitori suntem abia pe locul 63 mondial. În afară de fotbal, una dintre cele mai discutate chestiuni este: unde e mai bine și mai bine să se facă autostrăzi? Pe Valea Prahovei, ca să încurajăm turismul, pe Valea Oltului, ca să susținem transporturile comerciale etc.? Autostrada București - Alexandria este o prioritate?!
Saga autostrăzilor a început în anii '60, în aceeași perioadă cu epopeea automobilului românesc. De aceea, era logic ca A1 să meargă din capitală până la Pitești, oraș lângă care era - și încă mai este - uzina Dacia. De-abia prin 1987 a fost dat în folosință primul tronson al actualei A2, pentru că românii nu prea aveau mașini personale înainte de Revoluție, așa că drumurile nu erau atât de aglomerate încât să merite investiția. De atunci au preluat capitaliștii.
Ca să nu mai vorbesc despre celebrul contract cu Bechtel pentru autostrada Transilvania, voi aminti doar că ”Autostrada Soarelui” a fost finalizată abia spre sfârșitul lui 2012, cu un cost de aproape 414 mil euro. Deși leagă Bucureștiul de cel mai mare port al țării, traficul său mediu este mai mic decât al multor drumuri naționale. Lăsând la o parte faptul că lucruri de care ar beneficia tot poporul, cum ar fi sănătatea, sunt prost finanțate, nici măcar nu se construiesc autostrăzi pe care să le utilizeze cât mai mulți români.
Mai mult, investițiile se fac fără a se calcula în prealabil dezvoltarea durabilă. Nu contează că benzina e tot mai scumpă și aerul din ce în ce mai poluat. În tot acest timp, rețeaua de cale ferată e în paragină și trenurile de mare viteză sunt de domeniul fantasticului. În Japonia e șocant dacă trenul întârzie câteva secunde, iar în România ne mirăm când vine la fix. Însă visul românesc se apropie de cel american, cu întinderi nesfârșite de asfalt, sau cel german, fără limită de viteză pe autostradă. 
Iată de ce nu se construiesc autostrăzi în ritmul pe care l-am dori: cu ce minciuni ar mai seduce politicienii alegătorii, dacă nu acest El Dorado cu mărețe autostrăzi în loc de aur? Funcționează și la nivel local, unde în loc să se construiască noi stații de metrou (ca legendara magistrală din Drumul Taberei), Dr-ul Primar propune ”autostrada suspendată”, cu tuneluri... 
La câteva sute de ani după construirea grădinilor suspendate ale Babilonului, romanii făceau mai multe drumuri în Dacia decât avem azi în România. Va mai trece mult timp până să reatingem acel vârf al infrastructurii. În concluzie, autostrăzile nu sunt ale noastre, ci ale urmașilor urmașilor noștri, în veacul vecilor. Și când mai dați de o groapă în autostrada proaspăt reabilitată, nu uitați, acolo sunt banii dvs.

luni, 18 noiembrie 2013

Enciclopedia imobiliară

Deși mai sunt încă multe persoane care pun sau caută anunțuri de locuințe în ziar, site-urile de imobiliare sunt numeroase și concurența e acerbă. Când un astfel de site se lansează sau se rebranduiește, este nevoie de o promovare intensă pentru a impunerea pe această piață.
Imopedia.ro, de exemplu, a ales o campanie ”cu de toate”: spoturi video pentru diverse targeturi, un premiu pentru sugestiile cititorilor (eternul Samsung Galaxy S4) la care se adaugă câteva premii interesante din partea partenerilor portalului - vinuri de colecție, o tabletă, un sistem home cinema, un frigider și un aparat de aer condiționat. Adică lucruri de care ai nevoie când te muți la casă nouă, unde sărbătorești cu un vin bun scriind amețit pe Facebook ce realizat ești, de pe un gadget fancy bineînțeles.
Mă bucur că un site de imobiliare s-a hotărât să întrebe și publicul ce dorește, pentru că deja circulă bancuri despre anunțurile mincinoase, cel puțin prin omisiune, de pe astfel de site-uri. Mi-am exprimat și eu nemulțumirile aici, dar să sperăm că lucrurile vor sta mai bine în viitor.
Așa cum multe bresle au propriile lor cântecele, nu e de mirare că există o trupă indie cu numele Real Estate. Dar iată că și în România a apărut un clip în care agenții imobiliari să se regăsească. Este vorba de clișeul bărbatului care muncește prea mult și își neglijează soția; agentele imobiliare nu trebuie să se simtă excluse însă, pentru că există și un moment de tip ”Vivo per lei” cu colegele respectivului workaholic. Ce pot spune, doar Taxi putea să compună și să interpreteze așa ceva...
În final, vă las să vă căutați garsoniere de închiriat sau apartamente de cumpărat în vile din București. Eu mă duc să le las indicații prețioase celor de la Imopedia.



duminică, 3 noiembrie 2013

Aşteptarea

În viaţa mea de toate zilele, sunt destul de multe ocazii când aştept. Aştept să vină trenul, aştept să se fiarbă un ou, aştept la coadă să-mi plătesc cumpărăturile sau să intru în cabinetul unui medic. Dar cea mai dureroasă aşteptare este atunci când aştept să plătesc ceva pentru care nu primesc (aparent) nimic în schimb: la Ghişeul unde se plătesc taxele şi impozitele.
La Ghişeu, timpul curge în altă dimensiune, ceea ce mă face să mă gândesc la romanele şi povestirile lui Kafka. Câteodată mi se ridică tensiunea, nu pentru că ar fi prea multe persoane în faţa mea la rând, ci pentru că observ că la anumite Ghişee funcţionarii par să stea degeaba. Uneori, la Ghişeu nu este nimeni, deşi ar trebui să fie, pentru că ne aflăm în programul de lucru afişat. Telefonul sună în van şi atunci înţeleg de ce nu a răspuns nimeni atunci când am sunat eu.
Se mai întâmplă să fiu singură în faţa unui Ghişeu gol, fără să ştiu când sau dacă va veni vreun funcţionar. Uneori mai apare câte cineva care aşteaptă, dar care pe parcurs renunţă. Apoi trece un bătrân pe lângă mine şi mi-e teamă că, deşi merge de-a lungul coridorului cu viteza melcului, sau chiar dacă se duce acasă unde bea un ceai şi se uită la ştiri, tot are timp să se întoarcă, la fel de lent, fără ca eu să fi rezolvat problema mea de la Ghişeu.
Povestiri de groază cu Ghişeele din România pot fi citite aici, totuşi am avut de-a face cu aşteptarea din instituţii publice şi în alte ţări, aşa că nu mi se pare ceva special. Ceea ce este cu adevărat deosebit şi nou e posibilitatea de a-ţi plăti online taxele şi impozitele locale. E adevărat că trebuie să faci iniţial un drum până la unul din sediile Direcţiei şi Impozite şi Taxe Locale cu buletinul, dar o dată ce primeşti un nume de utilizator şi o parolă poţi să-ţi activezi contul şi să faci plăţile cu cardul, pe Internet, de oriunde.
Ghişeul electronic prezintă avantajul că funcţionează la orice oră, deci nu eşti condiţionat de orele de relaţii (sado-maso) cu publicul. Dacă mi-aş plăti taxele online, nu doar că aş salva timpul deplasării la sediul DITL, dar aş fi scutită de toţi nervii pe care inevitabil mi-i fac în astfel de situaţii. În schimb, m-aş cufunda într-o carte bună sau m-aş relaxa cu o şedinţă de aromaterapie în propria cadă, bând un pahar de şampanie, pe muzică ambientală. Şi mai bine, aş putea să mă distrez cântând karaoke şi dansând de una singură. Chiar şi un joc solitar de Scrabble e o activitate mai plăcută.
Sper ca acest proiect pilot să fie o poveste de succes care să fie apoi preluată la nivel naţional. Sunt deja tot mai mulţi oameni care îşi plătesc prin această modalitate taxele şi impozitele, ceea ce mă face mai optimistă decât atunci când am scris acest articol.

joi, 31 octombrie 2013

Domnișoara Christina

Filmul după nuvela omonimă a fost prezentat întâi la TIFF (în iunie 2013), iar aseară a avut loc, la Afi, avanpremiera din București. Azi, de Halloween, are loc premiera în rețeaua Cinema City din țară, iar de mâine va putea fi vizionat în mai multe orașe. Este o perioadă a anului potrivită pentru un film fantasy / thriller / horror, mai ales pentru cinematografia românească cea mult prea neorealistă.
Cei care au citit cartea lui Eliade știu deja despre ce este vorba, pentru că 90% din replici sunt identice în scenariul filmului. Producătorii au adăugat un prolog, și anume o conversație în tren, care se leagă totuși de ceea ce este povestit de scriitor și un epilog prezentat la începutul filmului, în timpul genericului. Acesta din urmă este o ”invenție” care aduce valoare adăugată ecranizării.
Publicul din sală a fost plăcut impresionat de film, având în vedere reacțiile pozitive de la discuția cu regizorul și actorii, cât și numărul relativ mare de întrebări puse. Astfel, am aflat, printre altele, că Miss Christina va merge la un festival de film fantastic de la Bruxelles și că producția a durat 2 ani, dar au trecut anterior câțiva ani până să se obțină fondurile necesare - 1,2 milioane de euro.
Dintre actori, cel mai mult m-a impresionat Ioana Sandu, actrița-copil care o interpretează pe Simina. Ea a fost de-a dreptul înfricoșătoare în film, dar a avut mult umor când a declarat, după film, că scena cea mai dificilă nu a fost cea în care a trebuit să-l sărute pe Tudor Istodor (un bărbat în toată firea), ci să aibă convulsii în brațele altui actor, Ovidiu Ghiniță.
Un lucru interesant a fost că actrița din rolul d-rei Christina (Anastasia Dumitrescu) aduce aminte de o Maia Morgenstern tânără, ceea ce e potrivit, pentru că Maia o interpretează pe sora Christinei, 30 de ani mai târziu. Muzica filmului a fost compusă de un britanic pe care directorul de sunet a avut norocul să-l întâlnească la Londra și este foarte bună. Nu în ultimul rând, locurile unde s-a filmat sunt foarte frumoase, iar efectele speciale completează perfect atmosfera.
Din păcate am stat departe de ecran și nu am avut decât camera de la telefon, deci tot ce am fotografiat este poza asta micuță cu regizorul (la microfon) și o parte din actori. N-am avut nici măcar un marker ca să obțin autografe pe afișul filmului. Mai multe informații despre film puteți găsi pe site-ul oficial, ca și în acest articol

marți, 29 octombrie 2013

It's the simple things

Să poți înota e un lucru simplu pentru unii, însă nu era și pentru mine. Am învățat oarecum să înot la mare, dar din cauza rezistenței scăzute la efort, dădeam din mâini și picioare în mod haotic preț de 2 metri, după care mă odihneam făcând pluta. I-am povestit asta unei prietene care predă înotul și care m-a convins să merg la bazin pentru a mă învăța să înot mai bine.
Bazinul respectiv este în cealaltă parte a orașului față de locuința mea, ce bucurie. Acolo am descoperit că singurii care fac cursuri de înot sunt copiii, pe când adulții vin la piscină doar dacă știu deja să înoate cât de cât bine și vor să rămână în formă sau pur și simplu le place să se bălăcească. Eram astfel singurul elev matur din vestiar, unde unele fetițe erau ajutate de tații sau bunicii lor să se schimbe, deci a fost problematic să-mi pun costumul de baie pe mine.
Instructoarea mi-a dat o plută și mi-a spus să fac cu ea câteva lungimi de bazin, înotând pe față și pe spate. Cel puțin nu era un colac, ca la cei mai mici. Chiar și având pluta, mi-era teamă să intru în apa mai adâncă decât înălțimea mea, dar mi-am învins teama irațională de înec. Până să învăț să mă mișc cum trebuie în apă, mi se părea că sunt o broască țestoasă printre peștișori - copiii care înotau rapid pe lângă mine.
În timp ce exersam, mă gândeam de multe ori că urăsc apa și că locul meu e pe uscat. În plus, nu-mi plăceau dușurile fără cap (într-o baltă comună) de după oră și nici concertul uscătoarelor de păr. Ajungeam acasă lipsită de energie. Dar, după câteva zile de practică, amica mea mi-a luat pluta și am reușit să înot de la un capăt la celălalt și înapoi, fără să obosesc, spre surprinderea mea. A fost cu adevărat motivațional și inspirațional. Cred că nici Michael Phelps nu a fost atât de încântat la olimpiada de la Beijing.
Aceasta nu este o poveste despre cum mi-am îmbunătățit eu skill-urile de înot, ci despre curaj și mai ales perseverență, care sunt în fond lucruri simple, chiar dacă par grele. Este adevărat că de cele mai multe ori ne bucurăm de lucruri primite gratis; totuși, fără un efort cât de mic după care se văd rezultatele, nu putem fi cu adevărat încrezători în propriile forțe. Adevărata valoare stă în lucrurile simple, dar care sunt obținute cu răbdare, aș adăuga eu.

sâmbătă, 26 octombrie 2013

O salată de subiecte

Un citat celebru dintr-un sitcom american a făcut anul trecut înconjurul web-ului: ”...suntem în 2012. La ce te aștepți, să cunoști o agentă drăguță de turism, în timp ce citești un ziar într-o librărie? Lucrurile astea nu mai există.” România a rămas puțin mai mult în urmă față de SUA, căci sunt în continuare o puzderie de agenții de turism și librării, cel puțin în București. Totuși, unde sunt ziarele de altă dată?
Ele încearcă să se adapteze epocii actuale în care oricine poate scrie orice pe Internet și în care oamenii nu prea mai cumpără hârtie cu reclame. Așa că mai toate publicațiile sunt acum și online, dacă nu doar online. Iar cei care scriu în acest mediu, fie articole de investigație, fie pamflete, trebuie să dea randament în termeni de trafic. Pentru asta, se inspiră din lumea blogging-ului.
Dacă vrei trafic mare pe blog, cel mai indicat e să scrii rețete culinare. Dar să zicem că nu gătești (bine). În acest caz, există alte opțiuni, cum ar fi ceva în genul Blogu' lu' Otravă, sau - la polul opus - un blog de hater în care împroști noroi în nenumărate lucruri și persoane. De exemplu, ai putea scrie împotriva unei forme de artă pe care o consideri desuetă; pentru că nu suntem în Japonia, unde sexul - și nu teatrul - ar fi ceva demodat. În timp ce faci asta, ar fi bine să ataci și o actriță, pentru că poți și pentru că e ușor.
Teatrul, ca și opera, baletul sau concertele de muzică simfonică sunt un gen vechi de spectacole, dar la care oamenii încă mai merg, dintr-un motiv sau altul: fiindcă adevăratul talent actoricesc se vede pe scenă, artiștii lirici au o voce mult mai puternică decât cei care interpretează alte genuri, dansatorii sunt capabili de mișcări senzaționale, iar cei care stăpânesc cântatul la un instrument transmit emoții deosebite. Iar chestia asta se întâmpla și în perioada socialistă, când erau cenzurate cărțile, filmele, melodiile și chiar picturile / sculpturile noi.
Tradiția nu e o valoare în sine, care trebuie păstrată cu orice preț, dar nu e nici un lucru neapărat rău. Alt lucru neutru e să fii copilul unei persoane care s-a consacrat ca o valoare la un moment dat, într-un anume spațiu. Dacă alegi același domeniu artistic și ești destul de modest ca să amintești de părintele tău, admiratorii vor spune că ai moștenit talentul, iar cei care nu te suportă vor susține că nu ai fi ajuns nicăieri dacă nu era tăticu'.
Nu că o apreciez pe Oana Pellea, dar mi se pare josnic chiar și pentru presa românească să abordeze un subiect în care cineva este atacat în mod gratuit. Nu că ar fi abuzat sistemul public de sănătate, cum a făcut Arșinel, ci pentru că: nu e cunoscută din sute de roluri pe plan mondial, nu arată perfect, s-a născut mai demult și, foarte grav, face bani din publicitate (de parcă o revistă s-ar susține numai din numerele cumpărate)!
Cei care cer demisia autorului nu prea au înțeles însă cum stă treaba; chiar dacă pleacă un jurnalist prost, locul lui va fi umplut de unul și mai slab, pentru că acesta e nivelul ”cititorilor inteligenți”. Singurul mod de a lupta contra unui site care scrie ce nu-ți convine e să-l ignori. În vastul Internet sigur găsești ceva care-ți place. În caz că nu reușești, poți încă apela la o agenție de turism pentru a te duce într-un loc fără tehnologie modernă, unde poți citi liniștit o carte.

marți, 22 octombrie 2013

Cu ce ne influențează statutul de cetățeni europeni

Faptul că suntem cetățeni ai unui stat membru al Uniunii Europene nu este ceva care să creeze o schimbare evidentă în viețile noastre. Totuși, sunt anumite aspecte care derivă din această membrie și care, în mod indirect, ne afectează într-un fel sau altul. Este vorba de ceea ce se cheamă ”europenizare”.
Anumite lucruri sunt vizibile, de exemplu steagul UE care flutură pe toată clădirile administrației publice, alături de cel românesc. Ne încălzește cu ceva prezența acestui steag? Teoretic nu; practic însă, acest simbol are rolul de a induce în mentalitatea populară că suntem parte a unui întreg mai mare, nu o țară izolată. Prezența steagului european pe orice clădire oficială nu este cerută prin lege, dar majoritatea țărilor membre UE au adoptat această cutumă (cel puțin din câte am observat eu), așa că avem și noi românii ceva în comun cu țările mai dezvoltate din Uniune.
Apropo de administrație publică, se vorbește tot mai mult de regionalizare. Multe dintre statele membre UE sunt în mai mică sau mai mare măsură descentralizate. Totuși, UE nu poate impune niciunei țări să-și schimbe împărțirea teritorial-administrativă dacă aceasta nu dorește. Deseori, birocrațiile (chiar și în cazul organizațiilor private) au tendința de a crește, deși acest lucru nu este neapărat benefic pentru eficiența lor, ba dimpotrivă. În cazul României, împărțirea pe regiuni - momentan în fază de proiect - nu este nici măcar o dorință populară, ci rezultatul negocierilor dintre diferiți actori politici locali și naționali.
Un aspect important al aderării la UE este accesibilitatea fondurilor structurale. Și în procesul de integrare au existat fonduri specifice, dar în exercițiul bugetar 2007-2013 România ar fi putut să atragă mult mai mulți bani pentru ca disparitatea dintre noi și media europeană să fie redusă. Acest lucru s-a realizat în mică măsură, pentru că majoritatea fondurilor nerambursabile acoperă maxim 50% din valoarea unui proiect, care trebuie să aibă o valoare minimă. De exemplu, dacă locuiești în mediul rural și dorești să-ți construiești o mică pensiune, ca să-ți diversifici sursele de venit, este nevoie de cel puțin 100.000 euro și nu sunt mulți români de la țară care să dispună de 50.000 de euro sau să poată face un credit pentru această sumă. Mai ales în condiții de recesiune economică, când o astfel de afacere este destul de riscantă. 
Doar ONG-urile pot atrage până la 90% fonduri nerambursabile pentru un proiect, dar acestea nu au rol de producție, așa că multe din proiectele lor s-au încadrat la Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, respectiv cursuri de formare profesionale care nu și-au dovedit întotdeauna eficacitatea. Criza POSDRU de anul trecut a arătat că societatea civilă românească era în mare parte dependentă de acești bani europeni, când normal ar fi să găsească surse alternative de finanțare.
UE este o entitate care oferă, dar și cere, iar aici nu mă refer la contribuția noastră la bugetul său, ci la numeroasele reguli care au fost impuse în societatea românească cu numele de ”standarde” europene. Foarte multe intră în categoria normelor de igienă care personal mi se par absolut necesare. Mi se pare trist că un stat așteaptă ca o structură suprastatală să-i solicite lucruri de bază, cum ar fi curățenia adecvată la locul de muncă, când ar trebui să scrie și să aplice de unul singur astfel de legi.
În fine, aderarea la UE a adus un set suplimentar de alegeri, cele pentru parlamentarii europeni. Candidații locali, mai puțin cei independenți, sunt afiliați unor partide care la rândul lor fac parte din grupuri mai mari din Parlamentul European. Aceste grupări au propria agendă, așa că aleșii români nu sunt acolo ca să ne reprezinte ca națiune (cum se întâmplă în Consiliul UE sau la summit-e). În plus, nici comisarii europeni din partea României nu sunt reprezentanți ai României, ci mai degrabă reprezentanți ai Comisiei în raport cu alte instituții europene. Din păcate, dezbaterea dinaintea alegerilor europene nu este încă în România bazată pe teme relevante, pentru că electoratul nu percepe decât importanța problemelor actuale și locale.
Enumerare de mai sus nu e nici pe departe exhaustivă, pentru că UE ne influențează în moduri felurite și nebănuite. În loc de încheiere, am să recomand acest articol ce reprezintă atât un punct de vedere pesimist cât și unul optimist cu privire la cetățenia europeană în România.

marți, 1 octombrie 2013

A doua șansă

Cine a citit sau văzut Mizerabilii știe povestea lui Jean Valjean, un orfan care a furat o pâine pentru a hrăni cei șapte copii ai sorei văduvite și care a fost închis pentru asta. Deși pedeapsa era de cinci ani, perioada în care a stat în închisoare a crescut la nouăsprezece ani din cauza deselor tentative de evadare. Valjean a fost apoi obligat să poarte un pașaport galben care arăta că este un fost condamnat. Totuși, el a găsit înțelegere la un episcop care nu l-a denunțat pentru argintăria furată, astfel făcându-l să devină un om care și-a dedicat restul vieții faptelor bune.
Mai puțini știu că personajul lui Victor Hugo este inspirat din realitate, mai exact de un domn numit Vidocq, care, după ce a fost criminal, a devenit, printre altele, întemeietorul primei agenții de detectivi privați din lume (s-au făcut și filme despre el, printre care acesta). Totuși, atunci ca și acum, nu este deloc ușor să te reintegrezi o dată ce ai ieșit din închisoare. Nu-mi fac griji pentru Gigi Becali, ci pentru cei care nu-și găsesc un loc de muncă și apelează din nou la furturi. Îmi fac griji că mă vor tâlhări pentru că nu știu să facă bani altfel.
În România, 60-80% dintre deținuți recidivează, o problemă greu de rezolvat, în condițiile în care nu sunt suficienți bani pentru programele din penitenciar care încearcă să-i educe și să-i reabiliteze. În perioadele când economia stagnează, cum este aceasta, nici măcar persoanele care nu au comis în viața lor o infracțiune nu-și găsesc cu ușurință un job, chiar dacă vorbim de salarii minime. Unii angajați recurg chiar la mici furturi la locul de muncă pentru a reuși să supraviețuiască.
În aceste condiții, problema reintegrării foștilor deținuți, fie că este vorba de crime violente sau escrocherii, nu va fi prea curând în topul priorităților. Oamenii consideră că pedepsele sunt în general prea mici pentru faptele comise, că prea puțini făptași sunt prinși, iar închisoarea este un fel de școală a delictelor. Este adevărat că omul poartă responsabilitatea acțiunilor sale, atât timp cât este în deplinătatea facultăților mintale (despre încarcerarea bolnavilor psihici sunt alte povești de spus). Dar trebuie să ne întrebăm de ce anumite cartiere sunt mai periculoase sau de ce în anumite regiuni se comit mai multe violuri decât în altele. Pentru că, măcar parțial, suntem produsul mediului în care trăim.

miercuri, 18 septembrie 2013

Viața fără Windows

Credeam că o casă ”oarbă” este una fără ferestre, în genul bordeielor de pe vremuri, dar am aflat că e vorba de o casă tip vagon cu ferestrele dinspre stradă zidite. Sursa de lumină naturală este reprezentată de ferestrele care dau în curtea interioară, ceea ce nu este foarte diferit de apartamentul meu cu vedere în spatele blocului, unde se poate admira o superbă parcare în mijlocul căreia tronează o splendidă centrală termică.
Cum ar fi totuși traiul într-o casă lipsită total de ferestre, ca un buncăr? Unii ar accepta mai ușor această situație, alții nu. Îmi amintesc cum, într-un episod dintr-un serial, o deținută acceptă să dea informații (false) în schimbul unei celule cu fereastră și se sinucide pentru a nu se întoarce în celula ei fără geam. Dar cunosc destui oameni care se trezesc în timpul iernii ”cu noaptea în cap”, muncesc în cuburi unde nu văd lumina soarelui și se întorc acasă pe întuneric, fără să aibă o problemă cu asta. Ca și eschimoșii, s-au obișnuit.
Nu mi-e greu să-mi închipui cum se va desfășura săptămâna în care Cristina Bazavan va experimenta locuitul într-o casă cu ferestrele acoperite, căci am și eu perdele, draperii, jaluzele, deși zidul meu exterior nu e acoperit de reclame care să se vadă din mijlocul unei intersecții. M-aș simți ca prizonierii din mitul peșterii, o alegorie plina de metafore. Dar n-are rost să fac astfel de analogii.
Dezavantajele traiului fără ferestre nu mai sunt atât de mari acum că ne petrecem mai mult timp la calculator decât privind pe fereastră. Pe Internet poți vedea cum e vremea, ca să știi cum te îmbraci când mergi afară. Dar sunt și câteva minusuri importante. Primul care îmi vine în minte este risipa de energie electrică, mai ales în perioade ale anului în care ziua este lungă, inclusiv pentru folosirea aerului condiționat  - ca să schimbi aerul din camere. Al doilea ar fi de ordin estetic: e pur și simplu urât!
Însă cel mai important aspect negativ este, pentru mine, că nu vezi ce se întâmplă afară. Nici măcar un porumbel care-și face cuibul alături. Poate auzi un strigăt pe care îl interpretezi greșit, dinăuntru. De aceea, o sfătuiesc pe Cristina să iasă mult și des din casă; nu contează la ce ore, dar seara au loc evenimente interesante în aer liber. Aseară de exemplu, ar fi putut să vadă un tango flash mob la Fântână, pe care probabil l-a ratat. Așa s-ar fi convins că nu toți protestatarii care vor să salveze Roșia Montană sunt niște ”fanatici”.

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Câinii cu gaura covrigului în coadă

Problema câinilor maidanezi este acoperită cu recurență de mass-media, atunci când cineva este atacat în mod grav de o haită de câini. Pentru că anul acesta a fost vorba de un copil omorât, dar și pentru că trebuia evitată în mod cât mai subtil transmiterea de știri de la proteste, dezbaterile pro și contra câini au fost mai lungi și nu s-au terminat încă.
Indiferent de cazul copilului care nu a fost bine supravegheat de bunica sa în parc și a ajuns în mod surprinzător pe un teren privat (îngrădit), câinii fără stăpân împart opiniile mai ceva decât Băsescu anul trecut. Populația este împărțită în cei care le doresc moartea - nu eutanasia, cei care vor să dispară de pe străzi fără să fie uciși și cei care nu vor nicio schimbare.
Scandalul câinilor s-a transformat de fapt într-un caz de corupție și incompetență a autorităților publice, dar și a ONG-urilor care admit că nu pot gestiona un număr de zeci de mii de câini în București. Cu alte cuvinte, milioane de euro sunt risipite anual fără să se ajungă la o soluție care să mulțumească măcar majoritatea oamenilor, căci pe toți nu se poate. Din câte am citit, există un număr mare de câini comunitari și în alte țări din lumea a doua / a treia, printre care Serbia, Rusia și India, dar acolo nu se pot accesa numeroase fonduri europene care în România ar fi trebuit să rezolve deja problema.
Mulți turiști români care au vizitat state din vestul Europei au remarcat că acolo singurii câini de pe stradă sunt cei ținuți în lesă de oameni. Așa că au început să se întrebe ce este diferit acolo încât nu există această problemă (care nu este văzută de toată lumea drept o problemă, acesta fiind un punct de vedere personal). Să fie vorba de legislația bine aplicată sau doar mentalitatea occidentală?
Pentru a căuta cauza problemei, trebuie să ne întoarcem la perioada de industrializare rapidă din regimul comunist, o epocă în care o parte din țărănime a devenit muncitorime, schimbându-și domiciliul de la țară la oraș. Oamenii din mediul rural erau obișnuiți să aibă animale pe lângă casă, dar nu în casă, aceasta transformându-se în apartament la bloc. De aceea, hrănirea câinilor din cartier, care să păzească scara și eventual mașina, a fost o urmare cumva firească.
La sate, oamenii au câini din rasa comună pe care îi țin de obicei legați în cuști, pe post de sonerie: când intră cineva în curte, ei latră. Noaptea sunt dezlegați ca să poată apăra casa de un om sau un animal străin care intră neinvitat, că doar de asta au fost domesticiți. Pentru a asigura urmași ai paznicilor lor, stăpânii îi împerechează, chiar dacă legea impune sterilizarea tuturor câinilor cu sau fără stăpân, cu excepția anumitor rase stabilite prin regulament.
Doar că o cățea nu naște un singur pui o dată, ci câțiva. Dacă vecinii au deja câini și ție nu-ți trebuie decât unul, cei mai mulți cățeluși (la fel ca pisoii) sunt duși în câmp, unde supraviețuiesc foarte puțini. Aceștia din urmă ajung în alt sat unde sunt adoptați de un om sau la oraș unde reușesc să se hrănească cu resturi menajere. Înmulțirea necontrolată, care în sălbăticie este necesară pentru perpetuarea speciei, cât și abandonul sunt chestiuni destul de vechi.
Ceea ce a apărut nou este conceptul de drepturi ale animalelor. În ceea ce privește animalele sălbatice, habitatul natural se restrânge tot mai mult, ceea ce face ca urșii să umble prin Brașov și mistreții prin Cluj, în condițiile în care nu toată lumea are pușcă, nu toți au permis să tragă și nu în orice sezon. Șoarecii de laborator au fost și ei vizați de apărători ai drepturilor animalelor, dar mă îndoiesc că aceștia coabitează cu frații lui Jerry la ei în casă. Asta ca să rămânem la mamifere, că insectele și arahnidele sunt considerate un fel de non-animale.
Ca să revenim la câini, ei nu se consumă în mâncarea românească, deși la fiecare Paște oamenii suspectează că unii vând altceva în loc de miei (nici oile nu au aceleași drepturi ale animalelor, apropo). Prin urmare, câinii nu pot fi decât animale de companie, ”cei mai bun prieteni ai omului”. Dar și cei mai mari dușmani, pentru că ei nu înțeleg că orașul are locuri publice care nu pot fi teritoriul unui câine sau unei haite.
Nu mă aștept la evoluția rapidă a câinilor într-o specie canină superioară, civilizată. Sper doar ca oamenii să realizeze că nu e corect față de semenii lor bipezi să-și manifeste dragostea față de câini altfel decât adoptându-i și ținându-i în propria casă. Mai sper să vorbim și despre drepturile omului din când în când, pentru că banii alocați de stat pentru întreținerea câinilor ar putea să fie repartizați adăposturilor pentru copiii și oamenii străzii care efectiv mor de frig iarna sau ajutorului sub formă de mâncare pentru familii nevoiașe.
Cei care susțin cauza câinilor folosesc adesea argumentul ”vă luați de câini de parcă toate celelalte probleme s-au rezolvat”. Este un argument cam ilogic, dar poate fi folosit și în sens invers: ”hai să ne stabilim prioritățile și să ne ocupăm de drepturile animalelor (din alte țări) când ajungem să fim o țară dezvoltată”.

vineri, 6 septembrie 2013

De ce ies ”hipsterii” în stradă

Când am început să mă documentez în legătură cu cazul Roşia Montană, aveam o atitudine ambivalentă faţă de subiect. Mă interesa mai mult cum Roșia Montană Gold Corporation a investit masiv (şi) în comunicarea online - pagină de Facebook, bloguri etc. - deşi mediul online era și a rămas ultimul bastion pentru activiştii care se opun proiectului; asta în condiţiile în care televiziunile şi ziarele încă au contracte de publicitate care, în cel mai bun caz, le constrâng să ignore subiectul. Între timp, am ajuns la alte concluzii, mai complexe.
Nu sunt împotriva mineritului în general, atât timp cât acesta duce la dezvoltare sustenabilă. Dimpotrivă, cred că avem în țară numeroase resurse nefructificate și destul de mulți șomeri. Aurul are și alte întrebuințări în afară de a fi o podoabă și am fi ipocriți să luptăm împotriva tehnologiei în țara noastră, în condițiile în care importăm atât de multă din străinătate. Nu am ceva nici contra PR-iștilor sau bloggerilor ”profesioniști” care promovează interesele RMGC, pentru că asta e ceea ce le pune pâinea pe masă; dacă nu ar mai fi oameni mai josnici pe lumea asta probabil nu am avea o părere așa bună despre noi înșine, ca să fim sinceri.
Am scuzat și presa, deși, într-o ţară normală, cea de-a patra putere în stat este câinele de pază al democraţiei și al statului de drept. Aici, presa este maidanezul care primeşte resturi de la corporaţii, că tot e la modă subiectul canin. Nu este o situaţie ieșită din comun, având în vedere criza care a afectat mai ales presa scrisă. Nu am cablu TV şi nici nu cumpăr ziare sau reviste, deci nu am de gând să mă plâng de calitatea scăzută a programelor şi articolelor din mass-media.
Dar pot să acuz toţi ”aleșii” care de 16 ani încoace susțin (fie şi prin faptul că nu au curaj să anuleze) un proiect care nu e deloc în folosul poporului român, popor în care este inclusă şi comunitatea locală din Roşia Montană. Singurul interes este al corporației și al celor plătiți de ea cu milioane de euro. Nu vreau să spun că toată clasa politică este de vină, unii s-au pronunţat împotrivă, iar alţii au fost supuşi la mari presiuni. Dar majoritatea factorilor de decizie a fost pur şi simplu cumpărată, aşa cum s-a întâmplat în cazul Bechtel şi în multe privatizări din istoria noastră recentă sau epoca ”liberalizată”.
În timpul ăsta, cei mai mulţi români nu ştiu sau nu înţeleg situaţia. Deşi primul referendum privitor la exploatarea de la Roșia Montană nu a trecut din cauza cvorumului (mi-e teamă că norocul a fost tocmai nepăsarea oamenilor), jumătate de respondenţi s-ar putea declara în favoarea unui proiectul deocamdată ilegal. Ce-i drept, s-au exprimat ei şi în favoarea unui Parlament unicameral, cu 300 de parlamentari, dar se pare că aceea a fost doar o consultare. Clasa politică va lua în considerare doar răspunsurile care îi convin, pentru că aici nu suntem în Elveția și singurele referendumuri cu reală aplicabilitate au fost cele referitoare la Constituție și la demiterea președintelui.
Băsescu și majoritatea PDLiștilor și-au exprimat acordul pentru exploatare, fiind suporterii unui capitalism sălbatic, pentru că asta cred ei că înseamnă să fii de dreapta (cu toate că erau de stânga până la mijlocul anilor 2000). Surpriza mai mare a venit de la plagiatorul Ponta și de la USL, care înainte de alegerile din 2012 promiteau să închidă proiectul. Pe atunci, europarlamentarul Daciana Sârbu spunea că se leagă cu lanțuri la Roșia ca să împiedice exploatarea. De altfel, penalitățile pe care statul român le-ar plăti în acest caz nu sunt în niciun caz atât de mari pe cât se susține. Dar premierul actual are o părere diferită de a deputatului Ponta din trecut, așa că pasează grenada în Parlament.
E greu să găseşti un loc în care se strâng atâtea controverse simultan, ca în proiectul de la Roșia. De exemplu, de ani de zile s-au tăiat investițiile publice în zonă, ca orice "ajutor" sa pară că vine doar din partea RMGC. Dar înainte de acești "eroi salvatori" canadieni, roșienii mureau oare de foame? În condițiile în care reglementările favorabile corporației îi împiedică pe roșieni să facă orice afacere mai mare de un chioșc în casă, recâștigarea drepturilor de dinaintea apariției RMGC i-ar ajuta cu adevărat, nu ”miile” de locuri de muncă pe timp limitat, pentru care oricum nu sunt specializați.
Un alt argument pe care îl folosesc cei de la RMGC este că acea zonă are o tradiție milenară în minerit. De parcă pe vremea romanilor se foloseau cianuri. Ca să nu uităm că nu comunitatea locală va beneficia de profit - minunata redevență de 6% și participația de 25% - pentru că bogățiile subsolului sunt ale statului! De fapt, comunitatea respectivă nu va mai exista, rămânând pe locul unde acum sunt munți frumoși și vestigii antice doar un imens lac toxic, cu risc de catastrofă.
Să nu mai vorbim de metalele rare a căror exploatare de către o companie privată nu poate fi controlată de stat, în fapt, chiar dacă nu există licență pentru alte metale decât aur și argint. Apropo, licențele pe care le au sunt expirate, o serie de documente sunt secretizate de parcă ar fi vorba de război nuclear și garanțiile sunt atât de mici încât practic nu există. Nu în ultimul rând, RMGC este o companie fără experiență, înființată special pentru a da un mare tun, în mod evident. Și ar mai fi altele de spus despre Roșia Montană, suficiente cât să publici o carte.
Dar cum rămâne cu celelalte comunități locale care nu au nici măcar potențialul agricol și turistic al Roșiei? Nu au fost toate binecuvântate și blestemate să aibă aur. Nu poţi "salva lumea" în ansamblul ei. Există asociaţii care se ocupă de diferite probleme, dar chiar dacă printr-un miracol s-ar rezolva toate în România, tot va veni cineva să spună că nu ne pasa de Africa sau alte locuri unde e în continuare sărăcie, corupţie etc. Roşia Montană este un simbol pentru că acolo sunt concomitent mai multe aspecte care intrigă oamenii, astfel că acum sunt persoane din diverse categorii sociale împotriva proiectului, orice ar spune sondajele manipulate. Nu doar ecologişti care vor să fie cool.
Miza este mare. Dacă trece acest proiect de lege dat cu dedicație, vom atrage o puzderie de investitori străini, ca-n visele anilor '90, investitori care ne vor da afară din case ca să ne mulgă mai bine resursele. Fără a fi naționaliști sau comuniști, oamenii trebuie să ia atitudine în fața acestui pericol. Dacă la protestele din iarna anului trecut nu au existat revendicări clare, de data aceasta e nevoie de o mai bună organizare, pentru că e în discuție un principiu.
Vor fi în continuare critici care spun că miile de tineri care ocupă piețe nu sunt reprezentativi pentru o a țară întreagă. Sau că notorietatea pe Facebook nu se compară cu cea de la televizor. Cel mai important front rămâne cel juridic, dar ieșirile în stradă și chiar dezbaterile pe rețele sociale sunt un mod de a face oamenii să conștientizeze problema. Cât timp mai există o speranță, merită să luptăm pentru ea, pentru că de fapt ne apărăm pe noi. Sună idealist, dar este cât se poate de real.

joi, 5 septembrie 2013

Despre fericire

Sunt eu fericită? Greu de spus, deși cu siguranță nu sunt nefericită. Am citit în biblioteci ce înseamnă fericirea, am văzut filme și am ascultat muzică pe această temă; mai nou, librăriile sunt pline de cărți care te învață cum să fii fericit, ca și cum ar exista rețete pentru asta. Indiferent că au sau nu scris în titlu ”fericire”, toate cărțile de tip self help tratează indirect subiectul fericirii, pentru că a avea succes în afaceri sau a seduce persoane de sex opus sunt de fapt unele din lucrurile care fac oamenii fericiți.
Ce mă face pe mine fericită? Răspunsul scurt: o prăjitură și un pahar de vin rose. Răspunsul lung e mai complicat. Excluzând situațiile care pot reduce drastic fericirea, cum ar fi bolile grave, o ”stare de bine” generalizată apare din interior, nu din exterior. O nouă achiziție sau faptul că am câștigat un joc reprezintă bucurii de moment. Mulțumirea de sine, sau cel puțin acceptarea a ceea ce ești, care nu trebuie confundată cu autosuficiența, este pentru mine cheia fericirii.
Anumite ”instantanee” din viață sunt atât de frumoase încât amintirea lor produce nostalgie, de aceea cred că ele nu pot fi catalogate ca fericire. În opinia mea, fericirea nu trebuie să fie o serie de exaltări și nici nu poți fii cu adevărat fericit(ă) doar pentru că societatea îți impune anumite țeluri pe care le atingi. Lipsa de scopuri poate fi privită de unii ca imposibilitatea de a fi fericit. Dar există și oameni care sunt fericiți doar să privească apusul soarelui din când în când, iar eu mă număr printre acești norocoși.
Fericirea este individuală, în sensul că pe unii îi fericește siguranța și pe alții riscul etc. Unora le place durerea! Totuși, cred că există trăsături ale fericirii la un popor și chiar la o regiune a lumii. De aceea, în ultimii ani, s-a dezvoltat așa-zisa economie a fericirii, care nu măsoară PIB-ul, ci Fericirea Națională Brută. Această metodă este controversată, deoarece fericirea, spre deosebire de bani, este un lucru subiectiv, așa cum am arătat. Nu știu dacă ar fi bine ca în România să ne ocupăm de creșterea indexului fericirii...
Părerea mea e, cel puțin deocamdată, că nu poți fi cu adevărat fericit până nu știi că poți avea o viață mai bună, orice ar însemna asta. Dacă ai avut parte de lux, dar l-ai refuzat, pentru a trăi modest, ai o ”fericire informată”, spre deosebire de un om care a fost sărman toată viața. Dar aspectul material este doar unul din multe alte variabile care ne fac (ne)fericiți. Printre altele, se spune ”fericiți cei săraci cu duhul” sau ”fericirea e în doi”. Până la urmă, fiecare e fericit pe limba lui.

miercuri, 4 septembrie 2013

Cronica unui meci anunțat

Vineri 6 septembrie 2013, ora 23:00

”În această seară s-a disputat meciul dintre România și Ungaria, din etapa a 7-a a campaniei de calificare la Campionatul Mondial de Fotbal 2014, care va avea loc în Brazilia.
Într-o atmosfera pe care o așteptam de mult pe Arena Națională la un meci al României, cele două echipe au început încrâncenat meciul. Tibiile fotbaliștilor au răsunat în două rânduri la începutul partidei la contactele dintre Chiricheș - Kiraly și același Chiricheș cu Hajnal; atenționați verbal de ușor nervosul arbitru al partidei - Alberto Mallenco, jucătorii noștri și cei maghiari au rărit aceste intrări, care se anunțau periculoase pentru meciul cu Turcia de săptămâna viitoare.
Incursiunile rapide și energice ale lui Torje din minutele 12 și 21 au făcut să amuțească micuța galerie maghiară, dar inexactitățile la finalizare ale lui Marica și Maxim au făcut ca scorul sa rămână egal până în jumătatea primei reprize.
După o perioadă de acalmie la centrul terenului, în care maghiarii au părut ca se bucura de un mic "respiro", Latovlevici (introdus în minutul 25 după accidentarea lui Raț) a ieșit la rampă de niciunde cu o centrare "covrig"  de manual pentru Bourceanu; acesta, venit din spate în careul maghiar ca omul în plus, s-a înălțat perfect peste un Dzsudzsák parcă surprins și el de faptul că fundașii l-au lăsat singur să blocheze atacul periculos al României.
Mingea scutură plasa după ce mângâie obraznic vinclul, iar dansul lui Bourceanu poate sa înceapă: e 1-0 pentru Romania!!! Continentul sud-american se apropie de "tricolori" cu fiecare șarjă ofensivă, cu fiecare pasă în adâncime reușita a lui Chiricheș, cu fiecare intervenție sigură a lui Goian. Repriza a doua a adus rapid [...]”

Oare?

Semnat,
Un microbist

vineri, 23 august 2013

A munci sau nu, aceasta este întrebarea

Un om stătea toată ziua tolănit într-o barcă, plutind pe lac. Un altul, mai harnic, vine și îi spune:
- În loc să stai așa degeaba mereu, mai bine ți-ai lua și tu un serviciu; la început vei face mai puțini bani, dar cu timpul salariul va crește și vei putea să economisești. 
- La ce mi-ar servi asta?
- Păi, de exemplu, ai putea să-ți cumperi la pensie o barcă și să te relaxezi cât e ziua de lungă.
- Ce ți se pare că fac acum?!
Pentru a împărți oamenii în mod simplist în două categorii, voi spune că există ambițioși și există cei care se mulțumesc cu puțin. Altfel spus, avarii și leneșii. ”Tuturor ne plac lucrurile gratis”, dar nu suntem cu toții desprinși de presiunile societății de a ne îmbogăți în plan material. Cât de mulți oameni se află în fiecare tabără? Răspunsul poate veni în urma unui amplu experiment social european.
După semnarea Tratatului de la Lisabona în 2007 (intrat în vigoare din 2009), a fost introdusă în Uniunea Europeană Inițiativa Cetățenilor Europeni. Poate cea mai controversată inițiativă de până acum, sau cel puțin de mai mare interes pentru România, este cea pentru un Venit Minim Necondiționat. Există deja în statele membre venituri de bază garantate, pentru cei care nu pot lucra; dar la noi în țară, de exemplu, ele sunt foarte mici comparativ cu coșul zilnic de cumpărături. Dacă cel puțin 1 milion de cetățeni europeni semnează petiția, Comisia Europeană va iniția însă o propunere legislativă prin care veniturile acestea să fie considerabil mai mari.
Inițiatorii au propus, ca sursă pentru aceste venituri, majorarea taxelor pentru speculații financiare, care în ziua de azi produc mult mai mulți bani decât industriile bazate pe mână de lucru numeroasă. Deși nu este un stat rentier, UE s-ar putea comporta ca atare, având ca principală resursă ingineriile financiare, dacă acestea ar fi controlate mai mult de guverne și mai puțin de corporații, ca în prezent. Este greu de crezut că o astfel de idee s-ar putea transforma în realitate, totuși este o posibilitate.
În caz că propunerea va fi adoptată ca lege, acest lucru ar avea probabil ca efect modificarea legilor referitoare la imigranți. Ar fi mai mulți aspiranți la cetățenia unui stat membru UE, dar ar deveni imposibilă susținerea financiară a unui număr prea mare de asistați social. Să luăm drept comparație Emiratele Arabe Unite care, ca și alte țări din Orientul Mijlociu bogate în petrol, nu impune taxe pe venit (o facilitate diferită, dar cu un impact asemănător - mai puțin bani la buget). Totuși, din populația totală a EAU, doar 16,6% sunt cetățeni, restul fiind format din beduini și expați, care nu beneficiază de aceleași drepturi ale omului. Iar cetățenia se acordă acolo foarte greu spre deloc.
Un alt efect ar fi puterea mai mare de cumpărare a unei părți din populație care trăiește acum la limita subzistenței. Mai mulți bani pe piață (și nu în bancă) încurajează economia de consum, cu bunele și relele ei. Printre avantaje putem enumera relansarea industriilor care oferă bunuri și servicii de bază: mâncare, haine, benzină, mobilă și chiar locuințe. Dar acestea ar trebui să fie produse de europeni și nu importate, pentru un impact pozitiv asupra reducerii șomajului.
Revenim astfel la hibele care se întrevăd în aplicarea inițiativei privind VMN, printre care absența lucrătorilor care să facă muncile de jos, muncitori care între timp se vor fi emancipat. Și astfel se ajunge la un paradox: deși legile privind cetățenia vor fi înăsprite, am avea în Europa mai multă forță de muncă din lumea a treia, care va fi intens exploatată. Asta pentru că roboții care să facă respectivele munci au rămas încă în filmele SF.
Cel mai puternic argument pentru implementarea acestui proiect este faptul că mulți cetățeni UE vor fi împuterniciți, pentru că banii, fie și puțini, oferă practic mai multe libertăți decât Constituția. Dar Europa nu ar deveni mai justă pentru imigranți, deși ne consolăm cu gândul că muncitorii străini câștigă în UE mult mai bine decât în țările lor de origine. ”Nimeni nu-i obligă să vină aici” vor spune unii, dar foamea sau teama de război se pot comporta ca niște stăpâni de sclavi.
Ar trebui să ne considerăm deci norocoși că avem măcar posibilitatea de a nu munci. Iar pentru cei care aleg acest drum, apare altă dilemă, și anume ce să facă cu timpul liber. Inițiatorii sugerează, printre altele, să ne ocupăm de creșterea copiilor (care ar avea și ei VMN, gestionat de părinți). Iată, s-a rezolvat și problema declinului demografic european. Oare copiii noștri, când se vor face mari, ar vrea să muncească dacă ar observa că banii chiar ”cresc în copaci”? Avem motive să sperăm că da, având în vedere că nici copiii de bani gata nu fac carieră doar în domeniul dependenței de droguri.

vineri, 16 august 2013

Buchetul de clinici

Am văzut aseară filmul Elysium, în care cetățenii bogați din viitor se mutaseră pe un satelit artificial unde aveau parte de tot ce e mai bun, inclusiv servicii medicale de lux. În acest timp, pe Pământul suprapopulat și sărac, oamenii se tratau în spitale extrem de aglomerate și încercau să ajungă pe Elysium pentru a intra în platformele de vindecare. Dar să revenim în prezent.
Atunci când ai o problemă de sănătate care nu presupune mersul cu ambulanța la camera de gardă, una din întrebările pe care ți le pui este: la ce clinică să mergi? În București sunt numeroase spitale, de stat sau private, dar nu au toate aceleași specialități medicale. Astfel, e un lucru bun că există portale cum ar fi clinicbouquet.ro căruia îi fac azi un mic review.
În primul rând, vor avea concurenți puternici ca sfatulmedicului.ro care este bine indexat pentru motoarele de căutare, acesta fiind un site foarte accesat. ClinicBouquet este încă nou și probabil de aceea nu se regăsesc la căutare toate specialitățile sau clinicile. De exemplu, nu am găsit obstretică-ginecologie și nu apar clinici private cunoscute - Medlife, Regina Maria etc. - la anumite specialități pe care sigur le au.
Ce mi s-a părut util a fost posibilitatea de a bifa opțiunea ”Asigurator” care îți restrânge clinicile din județul de interes la cele care lucrează cu CAS-ul. De obicei este vorba de clinici ale statului, dar într-o anumită măsură și cele private pot face asta. De altfel, anumite intervenții nu se decontează total nici la spitalele de stat, dar e mai bine să primești ceva înapoi decât nimic.
În plus, puteți găsi pe ClinicBouquet și recomandări de clinici din străinătate, ceea ce este important în cazul în care aveți o afecțiune care nu se tratează în țară (și mulți bani). Cred că site-ul ar fi complet dacă la detaliile despre o clinică sau spital ar fi și recomandări de medici, pentru că specialiștii sunt la fel de importanți ca locul unde lucrează, dacă nu și mai mult.
Un avantaj al folosirii acestui motor de căutare este faptul că apar pe hartă clinicile respective, deci este ușor să localizezi una apropiată de locul în care te aflii. Nu am reușit să accesez site-ul de pe telefon, dar poate problema e la mine.

luni, 29 iulie 2013

Cameron și pornografia

David Cameron, premierul UK, a declarat că dorește să impună o serie de schimbări în privința vizualizării de pornografie online (legală sau ilegală), în urma întâlnirii cu o mamă al cărei copil a fost ucis de un pedofil. Aceste schimbări includ: eliminarea automată a site-urilor pornografice, pentru ca minorii să nu le poată accesa, dar abonații având posibilitatea de a renunța la aceste setări și a urmări în continuare conținut pornografic; ilegalizarea deținerii de materiale pornografice ce reprezintă violuri etc.
Numeroși activiști care luptă pentru drepturile digitale, mai exact libertatea de a vedea orice pe Internet, l-au acuzat pe Cameron că dorește cenzurarea mediului online. Este adevărat că orice părinte putea să ceară și până acum ca furnizorul lui să filtreze site-urile pe care ar putea intra copiii lui de acasă, astfel protejându-i de videoclipuri pornografice. Dar, în fapt, mulți părinți nu o fac, deci aceste filtre ar avea o rată mult mai mare de aplicare dacă opțiunea predefinită este excluderea site-urilor pornografice.
Rămâne totuși problema ridicată de Wired.com că, pe lângă conținutul pornografic, în UK va fi restricționat accesul la o serie de alte site-uri: violente, extremiste, despre anorexie, sinucidere, alcool sau fumat. Lista continuă cu material ezoteric și forum-uri web. Dacă toate interdicțiile enumerate vin la pachet, apare întrebarea cum va evolua peste câțiva ani această politică publică a conservatorilor. Mai mult, va fi ea adoptată și de alte state?
Nu în ultimul rând, dacă vizualizarea pornografiei a ajuns în societatea contemporană o normă pentru (pre)adolescenți, această măsură nu le va salva neapărat copilăria, așa cum spune Cameron. Este posibil ca ei să se întoarcă la Internet cafe-uri și la circularea de memory stick-uri cu filme porno, iar frații/colegii mai mari îi vor influența în continuare pe cei mai mici să le vadă.
Ceea ce mi se pare interesant în toată povestea este conceptul arhitecturii alegerii, o formă de libertarianism paternalist: statul nu te obligă, dar te persuadează să faci ceva. Guvernul UK are, în Cabinetul Primului Ministru, până și o Echipă de Cunoaștere a Comportamentului (supranumită ”nudge unit”), care folosește teoria canalizării impulsurilor. Aceasta a fost înființată în 2010 pentru a reduce cheltuielile bugetare și se pare că va fi privatizată anul acesta. Mă întreb dacă și alte guverne au astfel de ”celule” sau consultanță externă care nu poartă neapărat același nume, dar fac același lucru. Trăim într-o lume tot mai complexă.

joi, 18 iulie 2013

Ce este de fapt cetățenia europeană?

Conform Eurobarometrelor, mulți cetățeni, printre care și numeroși români, declară că se simt atașați de Uniunea Europeană, însă puțini știu diferența între UE și Consiliul Europei. Voi încerca să explic în acest articol, în mod simplificat, statutul juridic al cetățeniei europene.

Cuvântul ”cetățenie” este echivalent cu englezescul citizenship și franțuzescul citoyennete, dar în limba română mai spunem și naționalitate când ne referim la statutul legal al persoanei care beneficiază de drepturi. Cu alte cuvinte, de orice etnie ar fi o persoană, important este statul (țara) care îi protejează libertățile.
Cetățenia europeană este supranațională, dar orice persoană trebuie să fie mai întâi cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene pentru a se bucura de drepturi suplimentare. Astfel, este important de reținut că apatrizii nu pot fi cetățeni europeni. Este cazul unor locuitori, de obicei nomazi, care nu au acte de identificare. Acordarea cetățeniei europene, în mod direct, imigranților extracomunitari și refugiaților nu este posibilă - deocamdată, cel puțin.
Se poate observa că cetățenia europeană e subordonată celei naționale, adică nu se poate deconecta de statul-națiune. Mai mult, cetățenia europeană este incompletă, în sensul că drepturile de care se bucură un cetățean al unui stat membru în alt stat membru sunt (încă) restrânse față de cele pe care le are în țara lui. Sunt și critici care susțin că acestea nu extind foarte mult drepturile de dinaintea Tratatului de la Maastricht (1992), când piața europeană exista deja, respectiv libertatea de circulație a persoanelor, capitalurilor, bunurilor și serviciilor.
Practic, e vorba de patru drepturi care prelungesc cetățenia națională, dar care nu sunt neapărat de primă importanță pentru majoritatea cetățenilor europeni, în viața lor cotidiană: mișcare liberă și rezidență în orice alt stat, dreptul de a alege și a fi ales în Parlamentul European (PE) și la alegerile locale din țara de rezidență, protecție diplomatică într-o țară terță și dreptul de petiție la PE + dreptul de a se adresa Ombudsman-ului (Avocatului Poporului). Aceste drepturi se pun în aplicare, după cum se poate vedea, în afara țării în care ai cetățenie. Este vorba deci de o cetățenie ”externă”, condiționată de cea ”internă”.
De aceea, nu e de mirare că cei mai mulți cetățeni europeni nu au o imagine clară a Europei ca spațiu politic comun, deși mulți se declară europtimiști. În plus, sistemul de protecție a drepturilor ce decurg din cetățenia europeană este destul de confuz pentru cei care au auzit de el. După cum am scris mai sus, există mecanisme non-juridice pentru protecția acestor drepturi, și anume Comisia pentru Petiții a Parlamentului European și Ombudsman-ul.

Comisia pentru Petiții a PE poate primi sesizări de la cetățeni, rezidenți ai UE cât și membri al unei asociaţii, societăţi, organizaţii (persoană fizică sau juridică) cu sediul într-un stat membru al Uniunii Europene, în acord cu articolul 227 al Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene. Subiectul petiţiei trebuie să ţină de domeniile de competenţă sau de interes ale Uniunii Europene, precum:
 - drepturile cetăţeanului european, aşa cum sunt stabilite în tratate,
 - aspecte legate de mediu,
 - protecţia consumatorului,
 - libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor şi serviciilor şi piaţa internă,
 - aspecte legate de ocuparea forţei de muncă şi politica socială,
 - recunoaşterea calificărilor profesionale,
 - alte aspecte legate de punerea în aplicare a dreptului comunitar.
Simplele solicitări de informaţii şi comentariile generale pe marginea politicii UE nu sunt de competenţa Comisiei pentru petiţii. Petiţia trebuie redactată într-una dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene. Aici se găsesc mai multe informații despre dreptul de petiționare.
Ombudsman-ul, care a apărut după Tratatul de la Maastricht, poate primi de la cetățeni plângeri referitoare la cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor sau organelor comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de Primă Instanţă. În urma primirii acestora, Ombudsman-ul face anchete, după care propune soluții și măsuri. De asemenea, Ombudsman-ul informează PE și cetățenii asupra investigaților efectuate. Mai multe detalii se pot găsi în această anexă la regulamentului PE.
Există și mecanisme juridice de protecție a drepturilor cetățenești europene, mai exact judecata la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cu sediul la Luxemburg. Ea nu trebuie confundată cu cea de la Strasbourg, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, o instituție independentă de UE, sau Curtea Internațională de Justiție de la Haga, organ judiciar ONU. Persoanele fizice, întreprinderile sau organizaţiile pot să aducă un caz în faţa Curții de Justiţie a UE dacă consideră că le-au fost încălcate drepturile de către o instituţie europeană. Pentru a ajuta Curtea de Justiţie să facă faţă numărului mare de cazuri care îi sunt înaintate spre soluţionare şi pentru a le oferi cetăţenilor o mai bună protecţie juridică, s-a înfiinţat Tribunalul (de Primă Instanţă), care se ocupă de acţiunile intentate de persoane fizice, întreprinderi şi anumite organizaţii, precum şi de cazurile care au legătură cu legislaţia în domeniul concurenţei.

miercuri, 17 iulie 2013

Noi o scoatem la capăt când se stinge lumina...

...Și nu știm niciodată a cui a fost vina. Spiritele rele din casa în care am locuit nu bântuiau doar instalațiile sanitare, ci și pe cele electrice. Nici acum nu-mi explic de ce radioul antic din bucătărie pornea și se oprea singur. În schimb, m-am prins într-o zi că întrerupătorul luminii de pe hol are o șmecherie: nu era suficient să-l apeși, trebuia să tragi de el (scoțându-l ușor din perete) ca să se aprindă becul. M-am bucurat că lustra era în regulă și că nu mai trebuia să folosim un lampadar trist.
Într-un timp, și plafoniera din baie era stricată, așa că utilizam o veioză băgată în priza din afară, de lângă ușă. Cum veioza stătea într-o poziție demnă de un echilibrist, pe closet, nu e de mirare că într-o zi i-am găsit cioburile în apă. Atunci am apelat la un amic electrician amator, care a reușit să reaprindă becul din tavan; mi s-a părut mai destoinic decât Edison însuși.
Mai sărea din când în când și câte o siguranță, însă când tabloul electric a cedat nervos, lăsându-ne fără lumină sau vreo priză funcțională, a fost mai trist. Mi-am dat atunci seama că e greu să trăiești în secolul XXI fără curent electric: mâncarea se strica încet în frigider, bateriile laptopurilor se epuizau și nu puteam nici măcar să citesc o carte, fiind seară.
Am creat o atmosferă romantică aprinzând lumânărele în tot apartamentul, ca să nu mai orbecăim. Ne-am folosit rețeaua de prieteni pentru a da de un electrician profesionist, până nu ni se stingeau telefoanele. I-am explicat situația rugându-l să vină cât mai rapid. Răspunsul lui a fost că i s-a terminat programul pe ziua respectivă. Am insistat atunci să vină a doua zi, la prima oră. Replica lui a fost: ”Păi mâine e sâmbătă”. Și după sâmbătă urma duminică, evident.
Într-un final, problema a fost remediată și ne-am bucurat că n-a fost mai rău. În cazul în care firele ce conduc electricitatea se ard, pot apărea diverse stricăciuni la electro(cas)nice și, mai grav, pot izbucni incendii. Primul lucru pe care trebuie să-l faci, în cazul ăsta, e să întrerupi curentul - dacă încă mai merge - și să încerci să stingi focul (poți suna la 112, dacă e mare). Reține că asigurarea nu acoperă pagubele produse de faptul că nu ai luat măsuri să le limitezi. Cum trebuie procedat la un asigurător obișnuit pentru a obține plata daunelor? E destul de complicat.
Trebuie să te prezinți la punctul de lucru al companiei, pe raza căruia domiciliezi și să soliciți un formular de ”avizare daună” pe care îl completezi. Formularul conține rubrici în care se completează date exacte ale producerii evenimentului, de aceea, în cazul în care nu ai fost prezent la producerea evenimentului care a produs paguba, va fi nevoie sa depui la dosar declarații ale persoanelor care au fost martore. Pentru deschiderea dosarului de daună este necesar să ai la tine cartea de identitate și o copie a poliței de asigurare. În urma prezentării acestor documente și a completării avizării, inspectorul de daună va deschide un dosar și îți va înmâna o notă de constatare pe care sunt înscrise numărul dosarului, numele inspectorului, care sunt pașii de urmat și care sunt documentele necesare finalizării dosarului...
Alte sfaturi utile, ca să nu vă accidentați și să nu vă distrugeți aparatura prin casă, e să puneți un tablou electric nou - în caz că aveți unul de tip vechi - și să faceți instalații speciale (dacă nu schimbați toate instalațiile) pentru mari consumatori de energie electrică cum ar fi mașina de spălat sau aerul condiționat.

luni, 15 iulie 2013

Cum să nu influențezi pe nimeni vreodată

Dacă îți place să pierzi prietenii și să îndepărtezi oameni tot atât de mult cât îți place să întârzii, mai jos sunt 10 sfaturi ca să te convingi să nu fii persuasiv(ă), sau viceversa.
1. Vorbește muuuult. Cantitate, nu calitate! Discursurile lungi sunt cea mai bună alegere. Cuvinte ca rezumat sau sinteză nu au ce căuta în vocabularul tău, decât în mod ironic.
2. Fii neîncrezător în tine. Așa cum îi judeci și tu pe ceilalți, cu siguranță și ei te analizează în detaliu pe tine atunci când ești în ”lumina reflectoarelor”, văzându-ți doar defectele.
3. Nu-i asculta pe alții. Cine are răbdare să înțeleagă ce spun interlocutorii? Folosește-te de timpul în care ei flecăresc ca să te gândești la ce vei spune în continuare (și care nu are nicio legătură cu ce zic ei).
4. Fii fals. Dacă ești Batman sau Cat Woman, atunci fii tu însuți/însăți. Altfel, e mai bine să joci un rol decât să fii autentic.
5. Uită de integritate. Codul tău de valori morale nu interesează pe nimeni. Cinstea și onoarea își au locul numai în romanele din secolul al XIX-lea.
6. Lasă empatia la o parte. Am mai spus-o și o repet: nu ai cum să înțelegi nevoile oamenilor. În plus, nici lor nu le pasă de tine.
7. Nu-ți folosi farmecul (dacă ai așa ceva). De ce să-i faci pe ceilalți să se simtă speciali, cu modul tău drăguț de a te purta? Asta ar însemna doar să-i minți.
8. Reține că nu ai nevoie de expertiză sau cunoștințe. Experiența ta sau poveștile despre alții nu sunt relevante. Nu ține cont de target când alegi subiectele, de asemenea. Ideea e să-i faci confuzi.
9. Vorbește ca și cum vrei să obții ceva. Nu vorbi de parcă ai face-o din convingere, chiar dacă tu crezi în ce spui.
Sper că vei folosi sfaturile de mai sus în sensul psihologiei inverse.

vineri, 12 iulie 2013

Cât timp va mai fi România campioana biodiversității europene?

Cu toate că nu ne comparăm cu Rusia, o întindere ce acoperă mai multe zone climatice, putem să ne mândrim cu o țară bogată în peisaje frumoase și variate. Învățăm la școală despre numeroase specii de plante, nume de munți și râuri, dar tindem să uităm că oriunde aproape de noi există cel puțin un deal pitoresc, o pădure de poveste sau o localitate unde se mai păstrează vechi meșteșuguri.
De-a lungul timpului, vom uita și că pe teritoriul României erau cândva animale sălbatice care au dispărut din cauza vânatului excesiv. În fața intereselor economice, cum ar fi mineritul, agricultura, transporturile sau industria, protecția mediului pare doar o piedică. Trăim într-o țară care are nevoie să se dezvolte, dar este această dezvoltare una de tip durabil?
Suntem atât de obișnuiți să exploatăm natura încât nu realizăm că, fără biodiversitate, nu am mai avea mâncare, lemn, materiale textile, ca să enumăr doar câteva. De asemenea, nu am mai beneficia de serviciile pe care ecosistemul ni le face: purificare apei și aerului, protecție împotriva inundațiilor și multe altele. Totuși, sunt conștientă că acestea nu sunt lucruri evidente pentru oricine.
Cei care nu sunt încă convinși de importanța biodiversității, cât și toți ceilalți, pot consulta site-ul acesta, ca să se informeze despre rețeaua europeană Natura 2000 și să poată beneficia de oportunitățile oferite. Una din ele este descoperirea siturilor din bioregiuni. Așa vor afla, de exemplu, că avem o regiune pontică (litoralul și apele teritoriale din Marea Neagră), iar unul din siturile de importanță comunitară este Vama Veche - 2 Mai:
”Arealul marin Vama Veche - 2 Mai reprezintă o combinație aproape unică la litoralul românesc, cuprinzând cea mai mare varietate de habitate elementare, zona fiind considerată un adevărat mozaic. Viața bentică* și pelagică** extrem de bogată, raportată la biodiversitatea din zonă, constituie punctul de referință pentru litoralul românesc, precum și zona de refugiu și reproducere pentru multe din organismele marine.”
*care trăiește pe fundul apelor;
**deasupra zonelor de fund (începând de la adâncimea de 200 m).
Această rezervație naturală se află între stațiunile Vama Veche și 2 Mai, ambele având o istorie a diversității etnice. Începând cu anul 2000, s-a construit masiv în zonă, de aceea a fost înființată asociația Salvați Vama Veche, care din păcate nu a reușit să salveze mai nimic: cohortele de turiști care-l ascultau pe Tudor Chirilă au făcut ca cele două localități, cândva liniștite cătunuri pescărești, să devină stațiuni tipic estivale.
De parcă nu era de ajuns, de curând a apărut o altă vulnerabilitate: grupul energetic american Chevron, având concesiuni pentru a prospecta gaze de şist în România, a primit aprobarea pentru a face lucrări de explorare în zonă, deși acordul care le dă acest dreptul este ilegal, susțin activiștii. Este o dovadă în plus că la noi se vorbește mult de sustenabilitate, dar nu se face mai nimic în această privință.
Rămâne doar să sperăm că ne vom deștepta, până nu e prea târziu, din ”somnul cel de moarte”. Primul pas este să realizăm că mergem într-o direcție greșită. Al doilea este să ne dăm seama cum este mai bine să acționăm pentru a schimba direcția. Deocamdată, se pare că nu am trecut nici de primul pas.

marți, 9 iulie 2013

Apa, apa, apa...la la la la la

Apa curgea din toate crăpăturile în apartamentul pe care îl închiriasem cu încă două persoane, de parcă niște indieni ar fi făcut îndelung dansul ploii prin camere. La început, doar câte puțin, iar apoi au apărut pete de rugină în locurile în care șiroia. Atunci am știut că nu mai trebuie să așteptăm proprietarul să vină să repare și am sunat la numărul instalatorului, afișat la avizier. El a schimbat o mică piesă, peticind instalația veche de 30 de ani. Aceasta a fost prima noastră întâlnire cu el, dintr-un lung șir de vizite pe care ni le-a făcut.
În anii care au urmat, problemele au continuat să apară; din când în când trebuia schimbat dușul și altele asemenea. La un moment dat robinetul din bucătărie a ieșit  pur și simplu din matca lui. Dar cel mai interesat a fost când ne-am trezit cu un jet puternic de apă curgând de sub chiuvetă. O găleată era insuficientă pentru a reține stropii care se răspândeau ca o ploaie caldă de vară. Căci era țeava de apă caldă, deși nu venise vara.
De data asta, când am sunat instalatorul, am auzit o voce feminină și calmă, care spunea ”Utilizatorul nu poate fi contactat”. În disperare de cauză, am sunat la numărul administratorului, care mi-a spus că instalatorul nu este acasă, dar mai încearcă și el să-l sune. Când am auzit o bătaie în ușă am crezut că aceea era salvarea noastră. De fapt, era vecinul de mai jos, care venea de la țară din când în când și de data asta găsise mai multă apă în tavan decât s-ar fi așteptat.
Vecinul nici nu m-a salutat pentru că vorbea la telefon cu proprietarul, cu care era prieten. Cei doi erau în aceeași rețea și nu se grăbeau să închidă. S-a dus de la ușă direct la evaluarea problemei, ajungând la aceeași concluzie ca și noi: apa nu putea fi oprită decât din subsolul blocului. Între timp, administratorul a reușit s-o oprească. Din discuțiile vecinului cu proprietarul aflat la celălalt capăt al firului invizibil, am aflat că nu e grav că a curs apă în apartamentul de sub noi, care nu era renovat. Dar ar fi fost foarte problematic (financiar) dacă apa ar fi ajuns în apartamentul de mai jos, unde locuia o zgripțuroaică, se pare.
A apărut în final instalatorul, care a rezolvat problema - dar pe care îl bănuiam că este cauza problemei, pentru că mai făcuse ceva reparații în acel loc, cu puțin timp înainte. Vecinul și instalatorul s-au întreținut, discutând despre cum ”înainte” se făceau mai bine piesele de schimb pentru instalații și nu se stricau atât de des. S-a terminat și povestea asta și curând după aceea m-am mutat. Nici până în ziua de azi nu știu dacă proprietarul acelui apartament era sau nu asigurat. O asigurare obligatorie o fi avut, dar mă gândesc că nu acoperea astfel de (ne)cazuri.
Recent, m-am interesat de asigurări de locuință și am aflat astfel că există acoperire pentru riscuri de bază (de obicei fenomene naturale, cum ar fi inundațiile provocate de ploi) și riscuri suplimentare printre care ”Apa de conductă”. Aici intră situații ca cele descrise mai sus. De asemenea, există și o clauză specială în contract: ”Răspundere civilă față de terți”. Deci, dacă inunzi vecinul de jos și trebuie să-l despăgubești, e bine să ai o astfel de acoperire.
Ca să-ți faci o asigurare poți face întâi o cerere de ofertă la brokeri de asigurări (care iau comision în funcție de asigurarea pe care o faci tu). Există și avantajul că poți comunica cu ei pe e-mail, te vor suna și vor trimite un curier la tine acasă/la birou, căruia îi plătești și ulterior le trimiți un scan cu semnătura ta pe poliță. Ei îți vor prezenta mai înâi cele mai avantajoase oferte pentru ce îți trebuie: o rată anuală mai mică sau o sumă mai mare de bani acoperită. S-ar putea ca cel mai bun raport calitate-preț să fie la un asigurător nou intrat pe piață, dar cei mai mulți clienți preferă să apeleze la companii de prestigiu.
Despre alte probleme domestice și mai multe despre (dez)avantajele asigurării, în episodul următor.

luni, 8 iulie 2013

Cum să te asiguri că întârzii oriunde

Pentru că amânarea duce la întârziere, uite un ghid și pentru cei care vor să fie fashionably late.
1. Fii bun(ă) la întârziat. Trebuie să ai mereu la îndemână scuze verosimile, dar și diverse, care nu se repetă prea des: luni s-a stricat liftul, marți nu a sunat alarma șamd. Caută persoane care să-ți tolereze obiceiul și bucură-te când scapi nepedepsit din cauza întârzierii (la școală, serviciu etc). Un alt truc este să te culci foarte târziu noaptea dacă trebuie să fii undeva la prima oră dimineața.
2. Pune-ți eticheta de persoană care întârzie. Dacă vrei să fii un tip șmecher sau o divă, pur și simplu nu-ți permiți să ajungi la timp undeva. Oamenii vor fi dezamăgiți dacă nu-ți faci intrarea glam în cafeneaua unde s-au strâns deja toți prietenii. Fii atent(ă) la cât obișnuiesc să întârzie cei din anturajul tău, să nu te depășească. Identifică-te deci ca o persoană care întârzie, astfel îți asiguri memorabilitatea.
3. Fii idealist cu timpul tău. Nu lua în calcul traficul îngreunat de condițiile meteo sau întârzierea taxiului / autobuzului. Prea multe măsuri de siguranță nu vor face decât să ajungi prea devreme la locul stabilit. Se știe că la un interviu pentru job, de pildă, dai impresia de om disperat dacă intrii cu cinci minute mai devreme. Trebuie să fii optimist, adică să iei în calcul doar cel mai bun scenariu, atunci când estimezi cât îți ia să mergi din punctul A în punctul B.
4. Reține că punctual = banal. Dacă ești genul de persoană care întârzie și, la un moment dat, din greșeală, ajungi la timp undeva, vei fi cu siguranță felicitat. În schimb, cunoști vreo persoană punctuală care să fie apreciată că vine mereu la ora stabilită? Nici eu.
5. Nu lua în seamă haterii. O să mai auzi uneori câte un bitching subtil sau ușor isteric. Ignoră-i pe acei conformiști care nu înțeleg că tu ai popularitate; nu e vina ta că te-ai întâlnit pe drum cu o grămadă de cunoscuți care te-au ținut de vorbă. Așa că nu e cazul să te pui în locul lor - tu ești special(ă). Feedback-ul lor trebuie întâmpinat cu expresii de genul: ”Văd că ți se mișcă buzele, dar nu aud nimic”.
Sper că vei folosi sfaturile de mai sus în sensul psihologiei inverse.

duminică, 7 iulie 2013

Manipularea demografiei: 100% din cei care beau apă mor la un moment dat

De când s-au publicat rezultatele recensământului din 2011, pe lângă eternele discuții stupide despre cvorumul la referendumul de anul trecut, au apărut și articole alarmiste, de genul: vaaai, suntem cu 1,5 milioane mai puțini, românii emigrează masiv și nu mai fac copii!
De fapt, nu e o problema că suntem mai puțini - elvețienii sau suedezii sunt și mai puțini, dar par să o ducă bine. Problema e că populația îmbătrânește, cu toate că speranța de viață este încă modestă la noi în țară. Deci, adevărata problemă e că n-o să mai aibă cine să ne plătească pensiile; nu ne pasă că planeta e suprapopulată.
Așa am aflat dintr-un articol ce anunța practic apocalipsa, ajungând astfel la un alt articol care m-a...impresionat profund. Este vorba de un material deja celebru (cică) scris de Sebastian Lăzăroiu, un om de știință, care se bazează, desigur, pe cercetări când afirmă ceva. Dar, oricât de bine sunt făcute cercetările, interpretarea lor e cea care epatează.
Să o luăm cu începutul. ”În anul 2019, în România vor fi mai mulţi bărbaţi la vârsta căsătoriei decât partenere disponibile. Un milion de tineri îşi vor căuta perechea, iar aproximativ 160.000 de bărbaţi vor rămâne necăsătoriţi. În asemenea perioade de dezechilibru între numărul bărbaților şi cel al femeilor, cercetătorii arată că există riscul de a avea revoluții (chiar de catifea) sau creșteri ale agresivității (războaie).”
Acum, să explic cum a ajuns el la concluzia că în 2019 fix atâția bărbați vor rămâne neînsurați, sărăcuții. Demografii au observat că, în România, vârsta medie la care se mărită o femeie e de 26 de ani, iar la bărbați vârsta medie a însurătoarei e la 29 de ani. Deci, pentru că băieții născuți în 1990 sunt de 1,3 mai mulți decât fetele născute în 1993, e clar că vom avea o criză a mireselor pe piața matrimonială. Lăzăroiu admite că bărbații de 29 de ani ar putea să încerce să se însoare, de exemplu, cu femei din altă generație. Dar tot el ne explică de ce acest lucru este imposibil:
”Cu cine se vor căsători bărbaţii care nu mai prind nicio parteneră de 26 de ani? Probabil am fi tentaţi să spunem cu femei de 25 de ani. Dar femeile de 25 de ani se căsătoresc, de obicei, cu bărbaţii de 28 de ani.”  După care, el argumentează că diferența asta de aprox 2-3-4 ani e sfântă. Astfel, ajungem la concluzia:
”Chiar dacă surplusul de bărbaţi de 29 de ani şi-ar căuta partenere în categoria femeilor de 25 de ani, înainte să le vină vremea căsătoriei, deficitul s-ar transfera asupra bărbaţilor din cohorta de 28 de ani. Adică, tot vor rămâne nişte bărbaţi necăsătoriţi.”
De curiozitate, am verificat pe site-ul INS date care să susțină teoria lui. INS-ul confirmă vârstele medii de căsătorie pentru bărbați și femei, dar acestea ar trebui coroborate cu alte date, cum ar fi:

Ne-am aștepta ca cele mai multe căsătorii să fie între bărbații și femeile din aceeași grupă de vârstă (25-29) pentru că acolo sunt și bărbații de 29 de ani și femeile de 26. De fapt, cele mai multe căsătorii au avut loc între bărbații din grupa 25-29 de ani și femeile din grupa 20-24.
Acest lucru nu infirmă teoria lui Lăzăroiu; s-ar putea ca fetele născute mai târziu să fie și mai puține, având în vedere declinul natalității. Dar rămâne întrebarea: de unde un milion de tineri care își caută perechea în 2019, când în 2010 au fost doar 115.778 căsătorii (între 231.556 persoane indiferent de vârstă), luând în calcul că vor fi și mai puțini tineri?
Tot nu înțeleg de unde scoate el 160.000 de bărbați care rămân necăsătoriți în 2019 (la 29 de ani), când în 2010 erau în total 172.926 băieți de 20 de ani:

E adevărat, sunt mai puține fete de 17 ani în 2010, dar - dacă ne uităm la toate valorile - vedem că întotdeauna sunt mai puține fete decât băieți (cu câțiva ani mai mari). Diferențele de ordinul a zeci de mii fiind o constantă, de ce nu am avut până acum războaie? Poate pentru că acestea sunt influențate mai mult de contextul internațional decât de niște date demografice de tip SDF (scoase din fund).
Revenim la revoluția română, pe care Lăzăroiu o compară cu revoluția sexuală din SUA anilor '60: oamenii au ieșit în stradă pentru că erau frustrați sexual, susține el. Lăzăroiu spune că erau două partenere la un bărbat, dar din cauza lipsei anticoncepționalelor și interzicerii avorturilor, bărbații nu puteau face atât sex cât și-ar fi dorit. Nici nu e de mirare că cei care au ieșit în piață erau tineri!
Această teorie are un sâmbure de adevăr: decretul fusese dat în 1966, an marcat de baby boom, așa cum se poate observa și din figura de mai jos. Putem presupune că acum mai bine de 20 de ani vârsta medie de căsătorie pentru femei erau la 21-22 de ani. Deci, erau considerabil mai puțini bărbați aflați la vârsta căsătoriei decât partenere disponibile. Totuși, să nu uităm că în Europa centrală și de est au căzut per ansamblu regimurile comuniste, deși nu toate aveau aceeași politică pronatalistă ca aceea de la noi.

În plus, rata fertilității a scăzut după doi ani de la emiterea decretului. Astfel, au existat și o grămadă de bărbați născuți în 1967-1968 care nu și-au putut găsi partenere 25 de ani mai târziu. Asta se întâmpla după 1992, deci nici măcar de mineriade nu-i putem acuza; de război, nici vorbă.
Continuând să-și dea cu presupusul despre alte evenimente istorice, Lăzăroiu ne luminează și în privința primăverii arabe: erau prea mulți bărbați singuri în Cairo. Explicația este că în țările arabe bărbații bogați se pot căsătorii cu mai multe femei, lăsând astfel mai puține femei disponibile pentru cei mulți și săraci. Singura problemă cu această logică este că societatea arabă a fost așa dintotdeauna, însă doar în ultimii ani au existat ample mișcări sociale în țări ca Egipt.
În India sau China, unde există un surplus important de bărbați (din cauză că familiile preferă să aibă moștenitori de sex masculin), se poate vorbi de un adevărat dezechilibru periculos, populațiile respective fiind foarte mari. Dar să faci predicții despre România, în care Lăzăroiu susține că bărbații vor deveni în același timp mai agresivi și mai romantici, e puțin tras de păr. Seamănă mai mult a astrologie sau chiromanție.
Nu neg că evoluțiile demografice au o influență asupra istoriei și vieții cotidiene, doar că ce e prea mult strică. Sunt multe alte lucruri de luat în considerare, printre care inovații tehnologice sau schimbări de mentalitate. S-ar putea, de exemplu, ca programul Prima Casă și indemnizația pentru mame să fi dus la mai multe căsătorii decât ar intui un demograf.
Încă o chestie interesantă pe care am aflat-o din materialul INS: nu este o mare diferența între cetățenii români care emigrează, pe an, și cetățeni străini care imigrează anual în România. Problema este că pleacă mai multe femei (fertile) și vin mai mulți bărbați. Se pare că România este o țară ce alungă femeile și atrage bărbații. Morala? Nu beți apă, că e otrăvitoare.

marți, 2 iulie 2013

Just pain, no gain

Activitățile sportive pentru o cauză sunt deja o chestie banală peste ocean, iar ONG-urile din Europa imită orice modalitate de a strânge bani. În ultima vreme, văd că și la noi se poartă să alergi la un maraton ca să finanțezi un proiect social. În România, cercetarea în domeniul medical nu este tocmai avansată, așa că nu vedem mesaje de genul ”dați un leu pentru a se găsi un tratament la boala X”, ci ”dați un leu ca Y să-și permită tratamentul”. Oricum, anumite maladii nu se vindecă neapărat prin averi, ci prin descoperiri întâmplătoare.
Ideea de caritate îmi displace pentru că statul ar trebui să aibă suficiente resurse ca să ajute oamenii aflați în dificultate, fără ca aceștia să se milogească. E adevărat că bugetul românesc este mic, dar și prioritățile sunt greșite. Iar în țările dezvoltate chiar ar fi este posibil să nu cerșești pentru a primi ceva ce face parte din drepturile tale, ca om. Cu toate acestea, îi admir pe cei care vor să facă un bine și, chiar dacă nu salvează lumea, ajută pe cineva.
Dar nu sunt fana generării de bani din mers pe bicicletă de-a lungul continentului sau altele asemenea. În primul rând, în aceste aventuri se cheltuie bani pentru organizare, care ar putea să ajungă la cineva cu reală nevoie; pe lângă un grup de alergători la maraton trebuie de exemplu să ai o mașină ce poate oferi asistență medicală în caz că i se face unuia rău. În al doilea rând, astfel de inițiative mi se par mai mult un mod de a ieși în evidență cu ce a făcut cineva decât de a colecta fonduri.
Personal, nu aș da bani cuiva care a înotat nu știu câți km, ca el să-i dea mai departe unei asociații de protecție a drepturilor animalelor. Dacă vreau să susțin această cauză, mă duc direct la o organizație care se ocupă de asta și le dau banii pur și simplu. Decât să alerg dintr-un capăt în altul al țării, în acel timp mai bine lucrez într-un loc unde sunt bine plătită și pot să pun mai mulți bani de-o parte pentru cauza mea decât aș strânge din donații.
Sunt de acord că un maraton, mai ales în orașul în care locuiești, poate să-ți atragă atenția asupra unei probleme despre care poate nu știai că există și care te-ar interesa. Dar cred că o campanie de informare la TV sau un concert caritabil sunt mai eficiente în a ridica nivelul de informare. Iar pentru bani se pot vinde diferite obiecte noi sau second-hand (garage sale), se pot organiza licitații pentru a scoate în oraș o actriță / un actor atras în susținerea cauzei etc.
Totuși, sunt o mulțime de oameni care gândesc altfel decât mine și am încercat să înțeleg punctul lor de vedere, mai ales că în SUA se spune că nici nu mai poți merge pe bicicletă fără să te întrebe cineva pentru ce cauză nobilă o faci. Așa că m-am documentat puțin online și am aflat că asta se datorează ”efectului de martir”. Multe persoane sunt impresionate de efortul pe care îl depune cineva pentru alții și s-au făcut experimente sociale care dovedesc că acestea ar da mai mulți bani cuiva care suferă pentru respectiva cauză decât unuia care o face de plăcere. Atât de departe e psihologia umană de logică, încât altruiștii sunt niște sadici, de fapt.
Rămân deocamdată la opinia mea că cei care aleargă ar trebui să susțină doar cauza alergatului, care este un obicei sănătos (deși nu atunci când este un exercițiu extrem). Iar dacă vreți să donați niște bani, vindeți-vă, sau mai bine, nu vă mai cumpărați echipament sportiv performant, în caz că sunteți amatori; veți face economii considerabile descoperind că se poate face sport și fără branduri celebre.

sâmbătă, 29 iunie 2013

Cum să amâni să faci ce-ți propui

Fiindcă cel mai citit articol de pe acest blog este ”Cum să minți” (din păcate), iată și un ghid al leneșului procrastinatorului în 10 pași simpli:
1. Gândește-te că o să eșuezi. Ți-ai propus de exemplu să slăbești, deci trebuie să ții regim. Ei bine, din experiență știm că persoanele care țin o eternă dietă sunt în general grăsuțe, așa că șansele tale de reușită sunt destul de mici. Extrapolează la orice altceva.
2. Fie-ți teamă de succes. Să zicem că nu ai fost atent(ă) la primul pas și nu ți-e frică de eșec. Dar, folosind același exemplu, închipuie-ți că va trebui să-ți modifici toată garderoba în cazul în care slăbești. Și poate nu ai bani de haine noi sau mers la croitor. Pe de altă parte, dacă te îmbogățești, o să ajungi probabil să te droghezi și o să mori de supradoză. Deci stai în banca ta.
3. Teme-te de orice imperfecțiune. Ți-ai propus să mergi la sală ca să fii în formă și să arăți mai bine. Am vești proaste pentru tine: nu o să fii niciodată la fel de atletic(ă) precum instructorii de acolo, care fac asta toată ziua. Decât să te faci de rușine în vestiar cu părțile corpului tău care sunt nemusculoase, mai bine te resemnezi și rămâi acasă.
4. Obișnuiește-te să amâni. Poate ești din născare un om conștiincios, care are un program de care se ține. Află că până acum ai trăit în mod greșit; dar nu te panica, orice învăț are dezvăț. Descoperă ce bine e să stai degeaba când ai o grămadă de lucruri de făcut și fă-ți din asta un stil de viață.
5. Nu căuta plăcerea în lucrurile care trebuie făcute. N-o s-o găsești acolo, pentru că ea se află în altă parte. Chestia aia cu satisfacția datoriei împlinite e de pe vremea părinților și bunicilor. Alătură-te curentului actual și găsește-ți prieteni care amână lucruri, ca și tine sau chiar mai mult. Puteți împărtăși unul altuia cât de mult v-ați amânat treburile.
6. Spune-ți că ai toată viața înainte pentru a face orice. Speranța de viață e în creștere, deci ce motiv ai să-ți iei o diplomă acum, când se poate și la anul? Cât despre găsirea unui partener cu care să întemeiezi o familie, asta mai poate aștepta cel puțin un deceniu. Fii indulgent(ă) cu tine, nu poți să le faci pe toate dintr-o dată!
7. Caută distracții și distrageri. Vrei să lucrezi la raportul ală care trebuie predat până mâine? Bine, dar întâi verifică-ți mailul, neapărat. Poate cineva ți-a trimis un mesaj la care ai vrea să răspunzi. Mai departe, trece rapid în  revistă ce se mai întâmplă pe Facebook. Acolo te poți angaja într-o discuție pe chat, după care ești liber să dai click pe câteva linkuri cu articole, videoclipuri etc.
8. Caută senzații tari. N-are rost să faci bungee jumping și alte prostii când te poți bucura de aceeași tensiune și euforie făcând pe ultima sută de metri ceva ce se putea face fără stres, dacă respectai planul. Parcă îți dă și un sentiment de superioritate să știi că ai terminat în două ore ceea ce alți fraieri fac într-o săptămână.
9. Trăiește în necunoscut. Te doare ceva și nu ai mai fost la un control medical de ultima oară când te-a luat salvarea? Nu te du să te consulte, medicii nu vor face decât să-ți confirme că ai o boală incurabilă. Acceptă misterul și nu strivi corola de minuni a lumii. Nu poți controla când mori, doar D-zeu știe.
10. Nu fragmenta un proiect. Proiectul nu se poate sparge în bucățele manevrabile, fiind un tot unitar. Ori gestionezi ansamblul, ori nimic. Și pentru că în anumite situații proiectul este foarte complex ca să poată fi soluționat direct, cel mai bine este să renunți la el. Amânarea e mama anulării.
Sper că vei folosi sfaturile de mai sus în sensul psihologiei inverse.

vineri, 28 iunie 2013

Divertiland

Parcul acvatic de distracții bucureștean se găsește pe A1, aproape de West Park. Pentru cei care nu au mașină sau bani de taxi, există transport public de la metroul Păcii, din jumătate în jumătate de oră, începând cu 9: 30.

Divertiland este un loc în care poți să faci plajă și să te relaxezi în apa limpede. Dar nu astea sunt atracțiile principale, ci toboganele și piscina cu valuri. Există tobogane mai line pentru cei care vor doar să se distreze, dar și unele mai aventuroase, pentru dependenți de adrenalină. Eu am încercat doar trei, din care două mi-au mărit pulsul peste limitele normale. Mi s-a părut interesant că directorul tehnic a dat drumul la apă de pe telefon.


În piscina cu valuri artificiale, în schimb, poți învăța să surfezi, eventual după ce ai încercat să faci asta indoor, pe niște plăci speciale. E alternativa de vară la Internet surfing. Iarna se poate patina la Divertiland.

Pentru cei care au copii, e bine de știut că există multe locuri de joacă și personal care se ocupă de cei mici. Nici nu e nevoie să știți să înotați, apa nu este adâncă. În plus, sunt destul de mulți salvamari și colace.

Intrarea costă 50 de lei în timpul săptămânii și 80 de lei în weekend, iar cursurile de surf 50 de lei pe ședință (2 ore). Nu știu care sunt prețurile de la bar/restaurant, dar am văzut pe site că au și unele promoții.

miercuri, 26 iunie 2013

Știți cine sunt eu? Sunt cetățeancă europeană și am drepturi

Nu ați văzut clipul ăsta și variantele cu rochia și hotelul? Glumiți! Dar să lăsăm gluma la o parte: 2013 e anul european al cetăţenilor. În jur de 500 de milioane de cetăţeni beneficiază de drepturi ce vin o dată cu aderarea țării lor la Uniunea Europeană. Printre aceștia se numără și aprox. 3.000 de locuitori ai comunei Cetățeni, din Argeș, Muntenia, România. Este anul lor.
Oare câți locuitori ai comunei Cetățeni știu că anul acesta se sărbătoresc 20 de ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, prin care a fost introdusă cetățenia europeană? În 1993, România nu era în UE, dar începând cu 2007 au și ei, Cetățenii, un set de drepturi suplimentare printre care dreptul de a beneficia de protecție consulară în străinătate în aceleași condiții ca resortisanții unui alt stat membru atunci când țara lor de origine nu este reprezentată.
Exercitarea acestor drepturi se răsfrânge și asupra economiei europene - libera circulație are ca efect mai mulți muncitori în străinătate. O Cetățeancă pe numele Elena, de pildă, s-a dus să lucreze în Italia (ca muncitoare necalificată), fiindcă nu-i ajungea pensia din țară. Față de o concurentă din Ucraina la acest loc de muncă, Elena are avantajul că nu îi trebuie pașaport și nici viză, ci doar act de identitate.
Totuși, Raportul Comisiei Europene din 2010 privind cetăţenia UE indică faptul că cetăţenii europeni nu își cunosc drepturile, cum ar fi cel de stabilire în alte ţări ale Uniunii. Dacă ar ști că nu au niciun impediment în exercitarea drepturilor, mă întreb câți dintre locuitorii din Cetățeni ar pleca spre locuri mai ”însorite” ale continentului european. Ultimul să stingă lumina!
Intrarea în UE nu a venit doar cu drepturi, ci și cu stânguri, adică obligații și retricții. Cetățeni e o localitate subcarpatică ce ar putea profita mai mult de turismul rural, având, în afară de frumusețe naturală, și câteva îmbunătățiri antropice (monumente istorice ca de exemplu așezările dacice și medievale din zonă). Însă majoritatea locuitorilor se ocupă cu agricultura de subzistență, pentru că nu își permit ferme ce respectă standardele europene.
Drepturile nu sunt mare lucru dacă nu ai în plus competențe sau oportunități de a le exercita. Importantă e și educația civică. Nivelul de pregătire a populaţiei comunei Cetățeni este destul de scăzut, ponderea cea mai mare având-o persoanele care au ca pregătire gimnaziul și cei care au absolvit doar școală primară, spune site-ul primăriei. Dar asta nu i-ar împiedica pe locuitori să învețe mai mult despre cum îi afectează faptul că sunt cetățeni ai unei țări UE.
De fapt, majoritatea românilor ar putea fi mai bine informați decât din știrile de tip ”UE vrea sa ne interzică micii”.