vineri, 27 februarie 2009

Sfaturi?


Când îţi faci un blog, ajungi să citeşti numeroase articole unde primeşti "direcţii". Majoritatea sunt utile, deşi bloggerii de top au abordari atât de diverse încât e greu să găseşti lucruri comune, care ar constitui o reţetă de succes pentru trafic mare, link-love, etc. Mai degrabă cred că ceea ce te diferenţiază te face cunoscut, dar după ce vii cu ceva nou şi cineva preia ideea, acel cineva probabil nu va replica succesul (e şi ăsta un sfat?)

Am să mă refer acum la unul dintre aceste sfaturi pe care le-am întâlnit, şi anume "Nu-ţi fă blog pe blogspot". De ce? Pentru că cititorii tăi trebuie să aibă cont blogger şi eventual să scrie un cuvât antispam, ceea ce îngreunează comentariile. Este recomandat Wordpress (dacă eşti amator) pentru că site-urile "serioase" îl folosesc, pentru că are teme multe şi minunate etc.

Logic ar fi ca blogurile wordpress să fie mai populare decât cele blogspot. În fond, asta contează, nu? Nu am făcut o cercetare în acest scop, ca să mă conving, dar cel puţin prima impresie de pe zelist arată că este exact invers. Dacă vreţi să verificaţi, scrieţi în top "wordpress" şi respectiv "blogspot" la căutare. În primul caz se va afişa o primă pagină cu bloguri între poziţiile 23 şi 419 din total, în al doilea...între 3 şi 237.

Aceste rankuri se schimbă săptămânal, dar nu dramatic. Nu este prima dată când verific acest fapt. De aceea aş trage concluzia că până ajungi profi cu un blog pe .ro, nu are mare importanţă dacă alegi wordpress sau blogspot. Alte lucruri contează.

joi, 26 februarie 2009

Digital Marketing Forum - a doua zi

Conferinţele de azi au fost diferite, fiind susţinute de câţiva vorbitori cu prezentări mai lungi, şi mult mai puţini participanţi.
Prezentarea cel mai bine făcută mi s-a părut din nou a lui Julian Smith, care a continuat abordarea de ieri şi a dat exemple foarte interesante, după care a răspuns la câteva întrebări cheie adresate mai ales de Manafu şi Marius Pahomi.
Următorul a fost Vasile Alboiu, care - ca şi colega lui de ieri - a utilizat multe clipuri care să ilustreze o idee simplă, şi anume că un produs trebuie, mai nou, să spună o poveste. Jocurile online prezentate păreau captivante, dar la sfârşit el a menţionat nişte campanii în acelaşi stil făcute de Ogilvy în România, de care nu auzise nimeni, ceea ce m-a făcut să mă întreb: ce rost are atâta creativitate (adică atâţia bani) dacă nu este ceva viral? Un argument ar fi că au crescut vânzările, dar nu ştiu cum au corelat ei această creştere cu respectiva strategie online. El a cerut participanţilor să răspundă la câteva întrebări (a făcut un mic sondaj care să-l ajute în munca lui) şi la sfârşit să scrie poveşti (pe care probabil le va folosi în reclame) în schimbul unor... cărţi de poveşti.
Alex Karageorgis şi-a prezentat azi un produs interesant, dar prezentarea lui a fost prea lungă ca să mă bucur de ea. La final, Dan Virtopeanu ne-a vorbit iar despre marketing mobil, clarificând anumite concepte; printre ele, advergaming, despre care a menţionat că este neintrusiv, deci indirect a recunoscut că celelalte forme sunt intrusive :) A mai spus că el ar fi de acord cu promoţiile bazate pe localizarea consumatorului prin GPS-ul de pe mobil, dar că (până şi) brandurilor li se pare un lucru greşit. Mi s-a părut ok că a cerut participanţilor să completeze chestionare la început (despre ce ştiu din domeniu) şi la sfârşit (despre ce au înţeles) pentru că asta evaluează prezentarea lui, dar ar fi fost mai bine să nu fi cerut numele respondenţilor.
În concluzie, azi am învăţat mai puţine decât ieri, dar n-am fost chiar degeaba la DMF...

miercuri, 25 februarie 2009

Digital Marketing Forum - prima zi


În partea a doua am ales workshopul Strategie şi planning. Julian Smith a aprofundat prezentarea sa din prima parte, la fel de interesant. În schimb, Cristi Parvan a făcut o prezentare despre tot şi nimic. Era atât de prost structurată încât n-am putut să o urmăresc. De fapt, nici nu şi-a propus să prezinte ceva, ci doar să „ridice nişte întrebări”. Probabil cel mai inutil monolog. Sunt sigură că este un om competent dar care nu a avut o comunicare reuşită în acest caz.
Călin Rotarus, care i-a urmat, a sesizat diferenţa dintre prima prezentare şi a doua, spunând eufemistic că Julian Smith a vorbit pe înţelesul tuturor, iar Cristi Parvan a fost mai „complicat”. C. Rotarus a avut o în schimb o prezentare, despre criză, mai interesantă, cel puţin ca formă dacă nu dpdv al conţinutului.
Radu Ionescu a încheiat sesiunea demontând anumite mituri legate de online, fiind singurul care nu a prezentat Internetul (doar) într-o lumină pozitivă. Antonio Eram ne-a prezentat o nouă logică a online-ului, despre care mai citisem, dar în plus a menţionat exemple de succes ale aplicării modelului nou. Monika Lasota a vorbit despre video content din partea aceleiaşi firme ca şi băiatul cu statisticile, deci mă aşteptam să mă plictisesc, dar am fost plăcut surprinsă.
Constantin Ferseta a prezentat succint câteva sfaturi pentru adaptarea la criză (în special a bugetului), iar la sfârşit Ciprian Stavar a susţinut un eseu interesant dar foarte controversat.
Per ansamblu, poate nu sunt în poziţia să critic aceste persoane, poate că aprecierile mele sunt eronate, dar n-am putut să nu observ un „românism”, în sensul rău. Momentul comic al serii a fost când cineva a adresat întrebarea „pentru câţi bani te-ai da jos din pat”. Vorbitorii români au evitat răspunsul, menţionând „campanii” de zeci sau sute de euro. Julian Smith a răspuns, serios şi argumentat, că la Londra este vorba de jumătate de milion de euro...

luni, 23 februarie 2009

Toate se leagă, dar uneori se leagă prost


Modul în care comunicăm ne defineşte ca oameni, iar vechile şi noile mijloace de comunicare interpersonală ne influenţează prieteniile.

Se pierde ceva prin comunicarea la distanţă? Sigur, este o diferenţă între scris şi oral, dar chiar şi în cazul folosirii unui calculator/telefon cu căşti, microfon şi cameră video, poate fi acelaşi lucru? Unii susţin că nu, pentru că există o componentă nonverbală a comunicării ce nu poate fi redată la fel de bine de la distanţă. Alţii, dimpotrivă, invocă faptul că există aplicaţii 3D care pot reda atmosfera unui anumit loc deci se imită foarte bine actul comunicării tradiţionale fără să fie nevoie să ne deplasăm (deşi transportul nu a fost nicicând la fel de evoluat).

O urmare este faptul că ne petrecem mult timp folosind aceste instrumente artificiale (de care unii devenim şi dependenţi) şi mai puţin "faţă în faţă". Există, desigur, tradiţionalişti, care se mută în inima munţilor pentru a scăpa de aceste "cauze de cancer". Dar tânărul obişnuit devine oarecum mai comod, pentru că poate alege să rămână în casă în loc să iasă în oraş. Şi în acelaşi timp mai plictisit, pentru că totul e prea uşor.

O bere se poate bea în faţa ecranului în timpul discuţiei cu un prieten sau mai mulţi (chiar şi în scris). Este acesta quality time spent together? În opinia mea, la fel de mult ca şi o ieşire într-un bar, doar că mai ieftin. Sigur, într-un club ai avea ocazia să te întâlneşti şi cu alţi oameni, dar practic nu vei sta decât cu persoane cunoscute şi de fapt Internetul îţi oferă mai multe oportunităţi să faci prieteni din nişte necunoscuţi pentru că există nişte criterii de filtrare (profile etc).

Long story short, în ritmul ăsta vom socializa foarte mult (nu ca în vremurile de aur ale televizorului) dar în acelaşi timp ne vom sălbătici, pentru că vom pierde un anumit tip de contact. Dar ce se întâmplă când statul anunţă că ascultă convorbiri şi citeşte mail-uri? Ne întoarcem la forme "primitive" de comunicare, adică stând unii lângă alţii la taclale, nu mai vorbim doar atât cât avem nevoie ci sporovăim.

Moment în care va reveni şi Secu la normal, adică nu va mai sta la pândă ci va trece la "participare observativă". Dacă acum cel care te urmăreşte este un necunoscut, în viitor poate fi vorba de un prieten, pentru că trădarea ne caracterizează şi ea, ca oameni.

joi, 19 februarie 2009

Dezvoltare economică SAU ecologică?


Aşa cum unii susţin că trebuie să calci în picioare patrimoniul cultural ca să ai venituri mari la oraş, alţii consideră că nu poţi să ai creştere economică respectând mediul. Pe de o parte e adevărat: dacă plăteşti taxe mari de poluare şi echipamente sofisticate pentru filtrare, vei avea profituri mai mici, deci reduci salariile, renunţi la muncitori, ridici preţurile ceea ce per ansamblu scade salariul real etc.

Dar eu cred că acest punct de vedere e limitat. Nu va fi mai rău în general, ci mai rău pentru unii şi mai bine pentru alţii, adică altfel, dar la fel de bine. Mai exact, pierd cei care investiseră în petrol, dar câştigă cei care au mizat pe energie eoliană. Sau pierd companiile producătoare de maşini cu consum mare de combustibil convenţional (benzină, motorină) şi câştigă cele care fac hibrizi şamd.

Industria verde poate înlocui veniturile pierdute de cea tradiţională. Poate oferi salarii echivalente şi chiar preţuri echivalente (prin scutiri de taxe). Mai rămâne întrebarea dacă este mai mare cheltuiala bugetară decât câştigul pentru fondurile publice. Teoretic, un mediu curat înseamnă mai puţine probabilităţi de îmbolnăvire, ceea ce ar reprezenta o economisire în domeniul sănătăţii.

Ce vreau să spun...Cei care se opun acestui trend ecologic (şi nu numai) sunt de fapt cei care vor să păstreze un status quo, ameninţându-i pe restul că progresul va aduce de fapt ceva mai rău. Sigur, nu toată lumea va beneficia material de aceste schimbări, ba chiar pentru unii va fi mai rău. Dar cum spune Orwell în 1984, istoria înseamnă pe scurt lupta pentru supremaţie dintre cei de mijloc şi cei de sus. Sau, în cuvintele lui Pareto, tot istoria este cimitirul aristocraţiilor, anumite elite fiind înlocuite de altele.

Până când ajungem la un optim Pareto (la fel pentru toţi şi mai bine pentru cel puţin unul), nu cred că e o idee bună să rezistăm acestor tendinţe, să fim conservatori. Dacă tot se întâmplă, să profităm de ele.

marți, 17 februarie 2009

Big brother, dar nu SRI


Cine crede că e greu în România să meargă în Rusia. Cât mai e cazul, pentru că ne chinuim să copiem tot ce e mai rău.
Pentru cine credea că drumuri mai proaste decât cele româneşti nu există, fotografia e grăitoare: fraţii mai mari ruşi se descurcă mai bine la făcut lucrurile prost. În plus, la noi cât poţi să mergi pe o autostradă? În nici un caz atât de mult ca din Moscova până în estul îndepărtat al Siberiei. Dar trebuie să compensăm cumva...
Vă plângeaţi de poliţia română, că nu oferă protecţie şi nici siguranţă? Ei, cel puţin nu e folosită ca armată de mercenari în lupta dintre corporaţii. Citeam un reportaj despre cum marile companii din Rusia plătesc poliţiştii de acolo să facă raiduri la sediul rivalelor (tot din Rusia). Băieţi, hai că se poate!
Şi se ştie că orice om de afaceri rus care se respectă (nu numai cei de top) umblă cu bodyguarzii după el. Altfel cum ar rezista cu toţi mafioţii din jur? Doar traficul de arme ne lipsea, dar suntem pe drumul cel bun. Noi să dormim în pace, că paznicii de la Ciorogârla veghează.
Oare ne îndreptăm în aceeaşi direcţie? Măcar să fim noi o ţară BRIC, o economie emergentă. Dar suntem prea mici. În schimb, politicienii noştri au orgolii mari. Băsescu de exemplu vrea să fie Putin. Cu toate modelele care există în lume, nici că se putea mai bine!

luni, 16 februarie 2009

Rromânu' fură ca-n codru


Îmi aduc aminte de o emisiune serioasă de la TVR, ceva în genul "fiind băiet păduri cutreieram/ca bărbat copaci înalţi tăiam" despre cum undeva în Munţii Apuseni săracii de la sate sunt tăietori ai pădurilor naţionale; asta, în slujba comercianţilor care vor să cumpere ieftin şi să vândă scump, fără să înfrunte vreun un risc legal. Doar tăietorii sunt amendaţi, nici măcar pădurarii. Mă gândeam că e o situaţie tristă, că autorităţile nu fac nimic să protejeze mediul sau să le dea oamenilor o alternativă la furat lemn pentru nişte escroci care le dau şpagă (autorităţilor), ba dimpotrivă, o funcţie înaltă la Romsilva este echivalentă cu "comisioane" care întrec salariul cu mult. Dar asta se petrecea undeva departe, într-o zonă rurală.
Acum aflu că şi aici, lângă această oază de urban din Ilfov, care se cheamă Bucureşti, cam aceleaşi practici se pot observa de ani buni, numai că protagoniştii sunt rromi. În ciuda a ceea ce se crede, în jurul mândrei capitale nu sunt doar lanuri de porumb ci şi anumite surse de oxigen, care fac faţă cu greu codoiului din aşa-zisul aer. Este vorba de pădurea Băneasa, amplasată lângă grădina zoologică cu animale înfometate şi triste, unde dacă mergi la un picnic s-ar putea să fii jefuit, violat, etc, asta dacă nu leşini de la mirosul gunoaielor. Dar nu despre asta e vorba, ci despre faptul că în loc de ciripituri se aud mai mult drujbe. La doar câţiva kilometrii de sediul ministerului mediului, zilnic, de ani buni, se văd trecând căruţe încărcate cu butuci, numai că e o schemă uşor diferită.
Pe investitori nu îi interesează lemnul, ci terenul, care însă nu poate fi defrişat pentru construcţii. Aşa că ce fac? Îi pun pe ţiganii din Tunari şi Ştefăneşti să taie copacii după care se duc la Romsilva (al cărei sediul e un pic mai încolo în Pipera) să arate că au fost "furaţi" copacii şi terenul e oricum defrişat, deci liber la construcţii.
Din aceste informaţii neverficate (eu am văzut doar poze trimise pe mail) putem trage concluzia că plătim degeaba taxe care se duc la poliţia comunitară, autorităţi locale şamd. Eu mai sper doar ca societatea civilă sa facă ceva, pentru că noi restul suntem prea indiferenţi.

sâmbătă, 14 februarie 2009

Ţiganul menestrel-bufon


Ştiu, ţigan înseamnă rob deci ar trebui să spun rrom. Dar în cazul de faţă pur şi simplu nu se potriveşte, veţi vedea de ce. Dacă în postarea anterioară am vorbit despre românul poet, aici e vorba despre ţiganul-român poet-cântăreţ comic.
Să fac o mică-mare introducere. Am locuit un an la Roma timp în care m-am plimbat deseori cu tramvaiul 19, de unde stăteam, spre şcoală, şi înapoi (mai ales înapoi, că era la urcare pe colină). Nu numai că acest tramvai venea foarte greu, dar câteodată nu venea deloc, pentru că dacă se bloca unul la mijlocul staţiei evident că cele din spate nu aveau cum să-l depăşească (cumva, episoadele de acest gen erau dese). Deşi uneori trebuia să coborâm din tramvai şi să ne continuăm drumul pe jos - în România s-ar fi lăsat probabil cu scandal, dar acolo lumea era obişnuită - îmi amintesc cu drag de acest tramvai. În primul rând, peisajele care se puteau vedea dinăuntru, în timp ce tramvaiul înainta lent, erau frumoase chiar dacă vremea nu era bună. În al doilea rând, tramvaiul venea în 2 variante: verde sau portocaliu. Cum să te superi când vezi aceste culori vesele? (în Bucureşti le prefer pe cele roz). Aşa că mai deunăzi, când am descoperit o pagină de Facebook dedicată tramvaielor care merg prin zona respectivă din Roma, am intrat să văd despre ce e vorba; să se mai ia cineva de Facebook...
Şi am descoperit că dintre imigranţii pe care îi vedeam zilnic pe traseu - pentru că italienii de obicei conduc maşini personale - unii sunt mai talentaţi decât alţii. Mai auzisem eu formaţii "exotice" cântând la metrou (mai frumos decât în Bucureşti, pentru că acolo merge creme de la creme) dar tipul de care o să vorbesc mai departe, în sfârşit, este o legendă vie (în it. mitico).
Hitul cel mai mare al acestui artist de tramvai se cheamă "Cellulite, Cellulite" şi da, este vorba de celulită. În câteva dintre clipuri am putut admira cum le zice el frumos despre acest coşmar al femeilor, acompaniat de chitară. Nu ştiu de unde i-a venit ideea, dar a spart gura târgului. Preferata mea este melodia adaptată pentru Crăciun, unde nenea povesteşte cum o fată drăguţă îl roagă pe moşul să îi dea o cremă care să o scape de celulită. Dacă o pasageră din tramvai trece pe lângă cântăreţ, îl va auzi spunând "dă-mi nişte mărunt, dacă nu vrei să ai celulită". Mulţi îi dau, pentru că este haios, un adevărat entertainer.
Din "discografie" mai face parte şi "Allemano", un cântecel despre primarul Romei, care vrea să-l retrimită în România. Pentru că în italiană allemano înseamnă german, Gianni Allemano (un moderat de dreapta) este în melodie, bineînţeles, un nazist care are ce are cu ţiganii. Mesajul este "dă-mi un ban ca să nu mă dea afară Allemano"
În plus, hartistul mai "asezonează" muzica cu versuri porcoase în româneşte, pe care le înţelege numai el şi eventual vreun român din tramvai, de ex faimoasa "Manuela". Mie îmi place mai mult pe italieneşte, şi-mi pare rău că nu pot să-l ascult live. "Toate fetele de 30 de ani, să ridice mâna sus care vrea să slăbească" :)) Voi puteţi să verificaţi că nu inventez aici şi vă sfătuiesc să vă mai uitaţi şi la related videos. Care vreţi să vă lansaţi, luaţi lecţii de la acest "afacerist" şi grande adică mare comunicator :)

miercuri, 11 februarie 2009

Comunicare în afaceri, a la România


În drumurile mele, mai trec uneori pe lângă un anume vânzător ambulant de flori; el are mereu un buchet în braţe şi lumea mai cumpără câte un fir. Pentru mine, el este unic, pentru că are un mod de a-şi promova produsul care aduce aminte de vremurile vechi, şi întăreşte convingerea că românul, fie el om simplu, s-a născut poet.
Mai exact, orice fată ar trece pe lângă, el are versurile potrivite, pe care le intonează într-un mod caracteristic. De ex, dacă una e îmbrăcată în verde „intră-n codru nu se vede”, dacă are cizmuliţe „merge pe uliţe, după bădiţe”, dacă poartă pantalonaşi „e fată de oraş” etc. Toate astea pentru a atrage atenţia, concentrându-se pe client nu pe produs. Nu am reţinut tot repertoriul lui, dar mi se pare simbolic, pentru că are strofe în stil folcloric şi în acelaşi timp adaptate pentru zilele noastre.
Desigur, acest tip de „marketing” nu se pretează la orice serviciu. Într-un magazin de fiţe, s-ar putea să nu ştii la ce sau cum se folosesc anumite produse. Şi atunci apare o vânzătoare „să te ajute” şi îţi explică cu un aer superior, pentru că ea ştie. Eventual, dacă nu ţii obiectul cum trebuie, va afişa un zâmbet care sugerează „Eşti prost” şi te va corecta pe un ton indulgent-sarcastic. Dacă eşti mândru, nu cumperi, decât în caz de nevoie mare. Dacă eşti intimidat şi cumperi, ca să răsplăteşti cumva atenţia unei persoane care este în mod clar prea bună ca să te servească pe tine, un muritor de rând, atunci probabil nu te vei întoarce prea curând, pentru a nu repeta un moment umilitor sau cel puţin stânjenitor. Mai ales într-un loc în care se oferă servicii mai degrabă decât produse, şi mai ales când sunt prezenţi alţi clienţi curioşi.
Sigur că au şi vânzătorii frustările lor (lucrând cu anumiţi clienţi idioţi) mai ales că mulţi dintre ei sunt supracalificaţi, dar preferă un salariu decent la o „marcă” decât să facă o muncă mai interesantă pe nimic. Dar cred că o strategie care flatează clientul, ca cea descrisă mai sus, are şanse mai mari de reuşită. Nu toţi avem chef să primim lecţii în public. Cine vrea să comunice bine pentru a vinde bine, nu trebuie să ironizeze, să ia de sus. Acceptăm asta de la alte persoane, pentru că o facem la rândul nostru, dar nu când trebuie să şi plătim pentru acest tratament.

vineri, 6 februarie 2009

Să fim recunoscători edililor noştri


Am citit de curând un articol (mai vechi) dintr-o revistă de business, care susţinea că ar trebui să le mulţumim primarilor care au făcut tot ce-au vrut din Bucureşti după 90, pentru că fără ei nici nu ar fi salarii mari în capitală. Argumentul era următorul: dacă am fi protejat parcurile şi patrimoniul cultural investitorii nu ar fi fost la fel de atraşi, iar clădirile de birouri şi supermarketurile au fost tocmai ceea ce a făcut oraşul să se dezvolte.
Un argument aparent bun, dar care scapă din vedere anumite aspecte. În primul rând, cum a fost posibilă dezvoltarea economică mai puternică a altor capitale din regiunea Europei Centrale şi de Est, în condiţiile în care acolo sunt clar delimitate zonele de afaceri/cumpărături de zonele turistice? Sau cum se face că în oraşele din Transilvania există investiţii (e adevărat, nu la fel de mari, dar sunt şi oraşele mai mici) şi totuşi centrele lor nu au fost mutilate? În al doilea rând, traficul inegalabil din Bucureşti nu stă în calea dezvoltării viitoare, în afară de faptul că este un produs al dezvoltării? Şi nu în ultimul rând: nu s-ar fi obţinut o grămadă de bani din turism dacă am fi investit în locurile frumoase ale oraşului în loc să le ascundem după oribilităţi construite în ultimii ani?
Nu am să susţin aici că ar trebui să ne gândim nu numai la salarii ci şi la spaţii verzi care să împrospăteze aerul. Ştiu că mulţi pun sănătatea pe primul loc la modul declarativ, însă dacă trebuie să aleagă între mai mulţi bani şi un mediu mai curat, aleg banii. Dar cred că este înapoiat modul cum înţelegem în România conceptul de dezvoltare. Nu e nevoie să urâţim oraşul ca să avem salarii mari, ba din contră. E nevoie de o administrare eficientă şi corectă.
Comunismul a sacrificat o parte din frumuseţile Micului Paris ca să facă loc unor construcţii banale sau chiar urâte, dar cel puţin coerente (în aşezare). Acestea, dacă nu era oportun să fie demolate, puteau fi şi ele exploatate în scopuri turistice, pentru străinii care doresc să simtă atmosfera socialismului antedecembrist. În schimb, după Revoluţie s-au autorizat construcţii care au amestecat toate stilurile arhitectonice posibile, preferabil ceva nou lângă ceva cât mai vechi. Ce n-au reuşit comuniştii în peste 40 de ani au realizat capitaliştii în mai puţin de 20, pentru că ei sunt mai buni, nu-i aşa?.

miercuri, 4 februarie 2009

Era mai bine înainte...


...Când se făceau planificări şi în sistemul de învăţământ. Nu neg contribuţia Revoluţiei la schimbarea în bine, pe alocuri, a educaţiei formale. Dar dacă în alte domenii jertfele din decembrie 89 nu au fost de prisos, în învăţământul superior lucrurile par scăpate de sub control.
Bineînţeles, ca sa planifici câte persoane sunt necesare în fiecare an într-un domeniu sau altul presupune o prealabilă planificare economică generală, pe câţiva ani, ceea ce este (aproape) imposibil în capitalism. Anumite sectoare sunt foarte dinamice, deci nu ai putea sa interzici unei universităţi private sau publice să mărească numărul de locuri la anumite facultăţi. În fond, nu se ştie, poate peste 3 ani va fi mare nevoie de ei, chiar dacă acum este criză şi nu se caută anumite calificări.
Dar chiar avem nevoie de diplome care ne oferă aceleaşi perspective de carieră ca ale oricărui bacalaureat? De ce pierdem timpul (uneori pe banii statului) ca să facem apoi o muncă ce-i drept nu fizică, dar în nici un caz intelectuală? Pentru a oferi locuri de muncă staff-ului didactic, a cărui contribuţie reală la dezvoltarea (profesională) a unui student tinde spre 0 - la profiluri reale profesorii nu pot ţine pas cu noutăţile, iar la cele umaniste învăţarea se face 90% în bibliotecă.
Nu sunt printre cei care consideră că şcoala ar trebui să-şi coboare standardele academice pentru a se potrivi pieţei, pentru că ea nu ar trebui să scoată idioţi pe bandă, ci elite. Altfel, am putea să renunţăm la toată povestea şi să ne limităm la training-urile pentru/la locul de muncă, presupunând că preuniversitarul oferă tot restul necesar.
Evident, elitele nu pot fi multe, dar odată cu "democratizarea" sistemului de învăţământ, practic nu mai contează diferenţele. Mai mult, felul în care se marketează facultăţile/universităţile, dă speranţe tinerilor că admiterea este primul pas spre viaţa pe care şi-o doresc, ceea ce este pur şi simplu crud, pentru că succesul depinde mult mai mult de ei şi de alte circumstanţe decât de ce face sistemul pentru ei.
Sistemul ar trebui să facă mult mai mult, paradoxal cu resurse mai puţine, pentru ca oamenii potriviţi să se afle la locurile potrivite, fără a le încălca libertatea. Un sistem ideal nu le permite doar celor bogaţi să înveţe de dragul învăţării, obligându-i pe ceilalţi să aleagă ce este mai puţin dezirabil ca să poată plăti chiria, ci scoate ce e mai bun din fiecare pentru a folosi întregii societăţi. În România, suntem cei mai buni la formarea de generaţii de frustraţi.