sâmbătă, 31 ianuarie 2009

Reclame inteligente


Ar fi muuulte. Dar azi am tot văzut una la tv care m-a asigurat că Perwoll o ţine una şi bună cu aceeaşi strategie. Este vorba de o situaţie în care cineva urmăreşte pe altcineva cum dansează, şi dintre toate lucrurile posibile care se pot observa la o persoană de sex opus atrăgătoare, sare în ochi tocmai...culoarea sau forma hainelor, care arată bine.
Aşa că persoana contemplativ-admirativă spune "Această haină trebuie să fie nouă". Dar cineva de lângă îi explică "Nu, este veche". Evident, urmează un moment de neâncredere. Aşa că persoana care explică (o femeie), scoate dovada, adică Perwollul. Persoana care dansa se întoarce, iar noi putem vedea că se cunoştea cu deţinătoarea Perwollului. Atunci, persoana care iniţial nu îşi explica cum o haină mai veche poate să fie într-o formă atât de bună se hotăreşte să încerce Perwollul.
În opinia mea umilă de telespectator distrat (televizorul a devenit doar un fundal sonor), reclamele sunt de două feluri: cele care arată o situaţie reală, ca să înţeleagă toată lumea despre ce e vorba, şi cele care arată o situaţie improbabilă/imposibilă, dar care ne plac pentru că sunt pline de imaginaţie în promovarea produsului. Să combini aceste două lucruri este dificil, adică să prezinţi o situaţie în care s-ar putea regăsi oricine şi totuşi să faci reclama interesantă. Perwoll reuşeşte să combine o situaţie în care un om sănătos la cap nu s-ar găsi, cu un joc de rol foarte comun, care s-ar potrivi în cu totul alt decor.
Serios acum, cum se iscă o discuţie despre spălatul hainelor la un spectacol? Şi cine are la el când iese în club, just in case, o sticlă de Perwoll ca să o arate oricui nu a aflat încă despre această minune a tehnicii moderne?! Deci nu e suficient să spui pur şi simplu numele produsului, trebuie efectiv să îl ai în geantă mereu. Eu mă întreb cum încape ditamai recipientul într-o geantă de seară. Şi ce se fac persoanele respective, care din dragoste pt Perwoll îl au mereu la îndemână, când trebuie să zboare cu avionul unde sunt interzise lichidele? Trebuie să le fie greu...
Nu e nicio scuză că asta e o reclamă la detergenţi. Am văzut unele chiar haioase, printre care memorabila "Nepoateee!", dar dacă nu poţi face aşa ceva, rămâi la alea tipice, de genul discuţie între gospodine. În schimb cei care fac reclamele pentru Perwoll, dacă nu pot să fie memorabili printr-un lucru bine făcut, sunt memorabili prin stupiditate. Dar presupun că merge şi aşa în cazul publicităţii.

marți, 27 ianuarie 2009

Virală românească - programul lui Boc


Ora 5 - Sunt în picioare. Îmi recitesc teza de doctorat. La pagina 5 scriam că parlamentul bicameral este mult mai bun decât cel cu o singura cameră. Şefu zice că e invers. Cu siguranţă am greşit undeva.
Ora 6 - Înca nu găsesc greşeala. O s-o caut altă dată. Şefu îmi dă beep. Sun imediat înapoi şi-l întreb: 'ce arde şefu?'. Zice că nimic, vroia să vadă în cât timp îl sun înapoi, că Tăriceanu, după 6 luni, îi dădea reject. Închide. Mă duc la baie, mă urc pe scăunel şi mă bărbieresc. (Notă - de vorbit cu administratorul să coboare oglinda din tavan. De schimbat WC-ul, îmi atârnă picioarele).
Ora 10 - Plecat la Cluj.
Ora 11 - Ajuns la Cluj.
Ora 12 - Luat broscuţe ţestoase.
Ora 13 - Plecat Bucureşti.
Ora 14 - Ajuns Bucureşti. Sunat şefu - mă roagă dacă ajung cumva pe la Cluj să-i aduc o palincă de la mama ei, vreo 2 damigene.
Ora 14 şi un sfert - Mă duc la Cluj.
Ora 15 şi ceva - Ajung la Cluj. Iau palinca.
Ora 16 - Plec spre Bucureşti.
Ora 17 - Ajuns Bucureşti. Trecut pe la şefu - lăsat palinca. Mare lucru şi tehnica asta, Dumnezeu să-l ţie pe ăl de-o făcut avioanele.
Ora 20 - Adus aminte, uitat broscuţele în avion.

Deci, ce i se reproşează lui Boc? Că este ardelean, deci încet (broscuţe ţestoase) şi cu un limbaj diferit, că este scund şi că este prea servil faţă de Băsescu. Având în vedere disciplina (nedemocratică) din PDL, despre toţi membrii se poate spune că îi sunt loiali lui Băsescu, şi pe bună dreptate: acest partid nu se identifică cu o doctrină, ci cu liderii săi (informali). De altfel, pentru cineva care nu este din Bucureşti, este mult mai greu să se afirme, de aceea apropierea de o altă figură "locală" (chiar dacă demult Băsescu venea şi el din provincie) trebuie să fie cu atât mai mare.
Nu prea se aminteşte, în discuţiile legate de Boc, că a fost un bun primar al Clujului, şi cred că nici un alt prim-ministru nu a avut atâta lipsă de credibilitate de la început. Pe de altă parte, este normal ce se întâmplă având în vedere că el nu a candidat pentru funcţia de premier în campania electorală şi nici măcar nu a fost a doua variantă vehiculată (care era Blaga). Practic, a profitat de voturile strânse prin popularitatea lui Stolojan.
Dar mă întreb: s-ar fi renunţat oare la glumele proaste legate de aspectul fizic dacă Boc se impunea fără ajutorul lui Băsescu (aşa cum a făcut la Cluj)? Probabil că nu, având în vedere că şi persoanele publice apreciate sunt luate în batjocură pentru aspecte care nu au legătură cu activitatea lor şi care nici nu depind de ei.

luni, 26 ianuarie 2009

Emo kid spune plângând: Leave Barroso alone!


Zilele trecute a apărut pe youtube un clip cu Barroso din zilele lui maoiste. Clipul mai circulase şi în urmă cu aproape un an, dar din când în când cineva îşi aduce aminte ce traseist oportunist este Preşedintele Comisiei Europene. Ce se poate spune în apărarea lui, decât că este şi el, ca alţii, un politician...Mai mult, el nu ascunde asta, ci explică asta prin "dacă la 20 de ani nu eşti comunist nu ai inimă, dacă la 30 de ani mai eşti comunist, nu ai creier".
Barroso probabil că nu este cel mai compent om care se putea găsi pentru funcţia pe care o deţine. El a ajuns în fruntea Comisiei în urma unor compromisuri politice, dar în ultimii ani se poate spune că a făcut o treabă bună, mai ales luând în considerare faptul că au fost ani dificili pentru Uniune, care aproape s-a dublat ca număr de membrii şi ca populaţie.
Criticii lui practic nu se leagă de ce face acum, ci de ce făcut în tinereţe, fără vreo legătură cu Uniunea Europeană. Ceea ce mi se pare greşit, privind contextul (pe atunci în Portugalia erau comuniştii la putere, în urma Revoluţiei Garoafelor). Acest lucru mi-a amintit de un film care mi-a plăcut foarte mult, şi anume Les Invasions Barbares. Spre final, un grup de prieteni, profesori, şi-au amintit cum au trecut prin toate -ismele posibile, printre care şi comunism. Personajul principal chiar vizitase China şi felicitase pe ghida lui pentru "revoluţia culturală" din ţara ei, pentru ca mai apoi să afle cât avusese ea de suferit în urma acesteia.
Se pot da şi alte exemple de intelectuali care au susţinut comunismul, până au vizitat URSS-ul. Faptul de a te putea schimba atunci când trebuie mi se pare mai important decât coerenţa, care poate fi pănă la urmă doar încăpăţânare şi conservatorism. Dar genul acesta de oameni, care nu se răzgândesc niciodată şi sunt mândri de asta, îi vor ataca întotdeauna pe cei care au greşit odată, pentru că ei nu cred în redempţiune, ci în "once a thief always a thief" Cel fără de păcate să arunce primul cu piatra...

miercuri, 14 ianuarie 2009

Glumele proaste trebuie făcute bine, şi ele


Perioada aceea din viaţă când îţi cauţi de lucru poate pica prost dacă per ansamblu oamenii sunt mai degrabă daţi afară decât angajaţi; jocul cv-telefon-interviu trebuie perfecţionat. Dacă Seinfeld zicea că prima întâlnire cu partenera e ca un interviu pt job care ţine toată seara, uneori se întâmplă invers - interviul devine un fel de întâlnire...
Acum 3 ani când îmi căutam un job, economia României "duduia", totuşi am trecut, bineînţeles, prin nişte refuzuri. Chiar înainte să mă angajez, am primit un mail (de la altă firmă) care mă anunţa că din păcate nu am fost alegerea lor. Tocmai primisem de la o prietenă alt mail haios despre un tip care a refuzat refuzul unei firme de a-l angaja, pentru că era într-o situaţie prea disperată pentru a fi în continuare şomer; şi pentru că eram într-o dispoziţie bună, am aplicat gluma. Am scris firmei care mă refuzase:
"Stimate domn,
Din păcate situaţia materială precară nu îmi permite să accept refuzul dvs de a mă angaja. Prin urmare, luni dimineaţă mă voi prezenta la birou.
etc"
Eu şi colegele de cameră ne-am distrat pe tema asta. Dar acum, situaţia e chiar gravă. Nu îţi mai permiţi să răspunzi decât cu "Sunt sigur(ă) că aţi ales persoana potrivită. Vă mulţumesc pentru timpul acordat evaluării aplicaţiei mele. Sper să mă aveţi în vedere pentru viitoare colaborări" pentru că nu ştii niciodată - poate alegerea lor se schimbă în ultimul moment şi tu erai nr 2 pe lista scurtă. Păcat... E trist când vremurile îţi ucid simţul umorului.

Religiozitate


De ce se perpetuează credinţele religioase în ciuda educaţiei formale, de tip ştiinţific? De ce, la ceva timp după ce unii oameni au vorbit - argumentat - împotriva religiei, nu sunt popularizate părerile lor? Cred că răspunsul se află în demografie.
Educaţia pe care o primim acasă şi opinia anturajului sunt deseori mai importante decât ceea ce suntem învăţaţi la şcoală (adevărul la care s-a convenit de către oamenii de ştiinţă). Dacă combinăm această realitate cu faptul indiscutabil că persoanele religioase (mă refer la cei care urmează literal dogma, nu la credincioşii cu numele) se reproduc în număr mult mai mare decât ateii (pentru că avorturile şi contracepţia sunt păcate), se pare că omenirea nu va trece niciodată de stadiul ideologiilor, fanatismului în fotbal sau fidelităţii faţă de un brand.
Asta şi pentru că liberalismul (secular) este legat de emanciparea femeilor, care nu se mai consideră doar făcătoare de viitori enoriaşi ca în anumite comunităţi cum ar fi: neoprotestanţii din SUA, musulmanii din Asia, Africa de Nord şi mai nou Europa, catolicii din America de Sud etc.
Religiile pleacă deseori de la lucruri bune, dar se pierd undeva pe drum...aşa ajungem la situaţii în care de ex mafioţii se spovedesc după ce comit o crimă, pentru a fi exoneraţi, sau la parveniţi care în Europa de Est îşi clădesc o reputaţie pe donaţiile spre biserici ortodoxe. Pentru că oamenii preferă un personaj istoric sângeros care a clădit o mânăstire în locul unuia care a denunţat ceva putred în casa lui Dumnezeu.

vineri, 9 ianuarie 2009

Un pas mai aproape de normalitate. Pe când până la capăt?


De când s-a dat legea conform căreia în localuri trebuie să fie un spaţiu al nefumătorilor de cel puţin jumătate din suprafaţa localului, alegerea mea legată de unde ies în oraş nu se va mai reduce la cele două locuri unde oricum se respecta regula asta şi înainte.
Suntem departe de ţările în care fumatul este interzis în locurile publice, dar sunt curioasă cum se va respecta şi legea asta, atât cât e. Probabil fumătorii se opun noii reguli pe motiv că ei sunt mai mulţi, deci merită mai mult spaţiu. Am fi şi noi mai mulţi, doar că de obicei stăm acasă să mâncăm/bem ceva, ca să nu trebuiască să facem baie pe cap şi să ne spălăm hainele după o oră de stat în bar, în condiţiile în care ne-am dus acolo curaţi.
Nu e nicio ameninţare pentru fumători, au în continuare spaţiu în care să se manifeste. Că doamne fereşte! şi-ar pierde 80% din personalitate fără tutun. Dar pentru toţi doritorii de cool out there, we got news! The next best thing este narghileaua! Bună mai ales când în loc de apă se pune alcool :) Iar dacă o ţigară merge cu o cafea, narghileaua merge cu un ceai bun. Ceai adevărat, nu de muşeţel. Ceea ce se poate organiza şi acasă.
Deci...să se facă mai multe gelaterii şi cofetării care din nu ştiu ce motive au cam dispărut (am teoriile mele legat de asta...) dar şi locuri în care poţi bea o bere, două, nouă, fără să devii involuntar dependent de nicotină.

joi, 8 ianuarie 2009

Ziua când Internetul nu merge este o zi pierdută


Când eşti în concediu, e altceva. Dar într-o zi obişnuită din timpul săptămânii, când afară mai e şi gerul bobotezei, lipsa de navigat Internetul se poate traduce în depresie, pentru că realizezi că oricum nu aveai nimic mai bun de făcut. Dacă locuieşti cu alţi oameni, îţi vei aminti că poţi să comunici cu ei şi altfel decât pe messenger, ceea ce la început e chiar ciudat. Nu o să vorbesc acum despre goliciunea vieţii în afara reţelei, neînţeleasă de oameni care efectiv trăiesc sau care au rămas la stadiul dependenţei de tv. De ce am comparat defecţiunea reţelei cu o zi de boală, faţă de o zi normală, caracterizată de sănătate fizică?
Pentru că acum Internetul a depăşit faza timpului liber, acaparează tot mai mult alte activităţi. Îmi amintesc de anul I de facultate, când era suficient să merg odată pe săptămână la un Internet cafe pentru toate informaţiile pe care nu le puteam lua din cărţi, ziare, cursuri fotocopiate etc. Acum sunt la începutul unui masterat care este la zi, nu la distanţă sau online, şi în fiecare zi trebuie să verific ce mai trimit profesorii şi colegii pe grupuri. Altfel aş rata lucruri cu adevărat importante pentru promovare, cum ar fi ce texte avem de citit. Sigur că e mai rapid aşa, dar asta m-a făcut să mă gândesc la toate datele pe care le luăm de pe wikipedia sau prin google, toate "bunătăţile" la îndemână şi să mă întreb dacă nu cumva e prea uşor.
Asta pentru că mi-am amintit de un episod vechi din La limita imposibilului. Era prin anii 90, Internetul de-abia apăruse şi scenariştii de SF-uri deja imaginau o situaţie în care toată lumea avea toată informaţia existentă într-un device ataşat pe cap. Nici nu mai vorbeau unii cu alţii prea mult, stăteau unii lângă alţii, dar singuri, şi meditau (cum facem noi cu calculatoarele). Un tip de modă veche, criogenat, a fost trezit în acea lume şi era un fel de retardat pe lângă ceilalţi. Dar la un moment dat apar probleme cu aparatele, medicii nu mai pot opera etc. Toţi sunt reduşi la 0, în afară de singurul om care crescuse în timpuri diferite. El a devenit cel mai inţelept şi a început să îi înveţe pe ceilalţi care îl priviseră de sus chestii de bază, cum ar fi scrisul şi cititul. Eu am văzut episodul când aveam vreo 10 ani şi credeam că vremurile alea sunt f îndepărtate. Acum mi se pare că viitorul e aproape şi că e riscant că gândim prin intermediul unor maşini, nu doar prin capetele noastre.
Grecii antici ştiau cam tot ce trebuie ştiut, chiar dacă între timp a apărut multă informaţie şi tehnologie. Sistemele de securitate ale caselor devin tot mai digitale şi mai sofisticate, dar sunt pe rând cucerite, aşa că cineva a glumit că peste câteva secole marea invenţie a omenirii va fi lacătul de pus la uşă...

luni, 5 ianuarie 2009

Să simţi pulsul străzii sau să nu simţi pulsul străzii, asta e întrebarea


Lucrurile mici îţi pot da de gândit, mai ales când ai prea mult timp liber. Eu, de exemplu, am trăit cu dilema: a asculta sau nu muzică la căşti când mergi pe stradă/într-un mijloc de transport public. Am primit cadou un mp3player ceea ce m-a făcut să renunţ la întrebare şi să mă bucur de muzica mea, în loc să aud fără să vreau manelele din difuzoarele copasagerilor de tramvai.
Am ezitat mult timp să-mi cumpăr un asemenea gadget (sau telefon cu radio) pentru că mi-era într-un fel teamă să mă deconectez, deşi vroiam asta. Nu mi-era teamă să mi se fure din geantă sau ceva de genul ăsta. În afară de faptul că nu aş auzi dacă cineva mi-ar spune ceva de la o depărtare de câţiva metri, mai e şi imposibilitatea de a asculta ce vorbesc alţii între ei.
De obicei sunt tâmpenii, dar e ca şi cum ai face o cercetare socială pe teren, observi cum vorbesc oamenii, mai ales cei diferiţi de tine. Observi diverse limbaje, mai auzi câte o chestie interesantă, chiar dacă te deranjează. Uneori te amuzi, mai ales când se produce câte un eveniment care crează un sentiment de solidaritate în rândul pasagerilor - când cineva zice un lucru tare, astfel că ajungi să zâmbeşti unui necunoscut.
Nu ştiu cât de mult sunt ataşaţi tinerii de ipod-urile lor datorită pasiunii pt muzică sau din cauză că vor să ignore o realitate care nu le place. Poluarea fonică există, dar nici evadarea în lumea ta nu ajută, până la urmă. Dacă mai şi citeşti ceva în timp ce mergi cu metroul, e ca şi cum ai spune "Nu îmi pasă ce se întâmplă în jurul meu".