luni, 29 decembrie 2008

O politică publică larg mediatizată


Împrejur, în depărtări, peste tot se vorbeşte despre indemnizaţia pentru mame. Televiziunile, ziarele, blogurile sunt fericite că au subiect. Am citit câteva articole care analizau această problemă în profunzime, şi aspectele economice discutate mă depăşesc. Dar aici am să scriu despre un alt mod de a vedea lucrurile, mai puţin abordat.

Este vorba despre demografie. Mai exact. Populaţia României este în scădere din 1989 încoace. După decenii de interzicere a metodelor contraceptive şi a avorturilor, românii s-au „răzbunat” după Revoluţie având în general câte un singur copil pe familie. E adevărat, au fost şi vremuri grele, dar nu pentru toţi. Pe termen lung, asta înseamnă îmbătrânirea populaţiei, o povară tot mai mare a pensiilor pe capul salariaţilor. De aceea, este oportun ca statul să intervină pentru a favoriza naşterile (vă amintiţi când Băsescu ruga oamenii să facă copii?). Acest lucru este normal în orice ţară cu aceleaşi probleme, indiferent de doctrina partidului de la guvernare. În SUA nu sunt luate astfel de măsuri pentru că nu este nevoie, acolo sporul demografic fiind destul de bun.

Un mod prin care susţii creşterea natalităţii este prin acordarea indemnizaţiilor care ajută familiile sărace să se susţină atunci când au un copil şi le încurajează pe femeile emancipate, cu servicii bine plătite, să renunţe temporar la carieră pentru a se dedica familiei. Deci nu este vorba de ajutor social, ci de politică pronatalistă. Evident, din banii tuturor, pentru că beneficiile pe termen lung sunt ale tuturor, nu numai ale părinţilor de acum.

În schimb, există mai multe moduri de a privi egalitatea în aplicarea acestei măsuri. Sunt cei care susţin aceeaşi sumă indiferent de salariul mamei, sunt şi cei care consideră că mama trebuie să primească un anumit procent din ultimul salariu. Argumentul celor dintâi este că orice copil are aceleaşi nevoi. Corect, dar ei vorbesc de altceva. Indemnizaţia pentru un nou-născut, pe lună, este în jur de 200 de lei, indiferent de caz (de parcă aceşti bani ar fi suficienţi pentru toate produsele, deseori scumpe, de care au nevoie bebeluşii în ziua de azi). 85% se oferă mamei (sau tatălui dacă ia el concediul de paternitate – mai ales când are un salariu mai mic) care este angajat(ă), o femeie sau un bărbat fără serviciu – chiar în cazul în care îşi pierde locul de muncă cu o lună înainte - neprimind decât alocaţia pentru copil. Deci trebuie să fii în concediu de maternitate, nu şomer(ă), în timpul în care primeşti banii. Această măsura clar că nu are nimic de-a face cu protecţia socială. Paradoxal, chiar este liberală. Pentru că dacă banii s-ar fi dat în funcţie de nevoi, în sensul că primeşti mai mult cu cât eşti mai sărac, asta ar fi generat un efect pervers. S-a mai întâmplat şi în alte ţări, indemnizaţiile respective încurajând familiile sărace să facă mulţi copii, ceea ce le sărăcea şi mai mult când perioada respectivă de ajutorare se termina. Ceea ce perpetua asistarea şi mai multor persoane de către stat.

Dar mi se pare absurd să primeşti 85% dintr-un salariu minim, din care de-abia trăieşti tu, cu atât mai puţin cu un copil; partenerul poate lipsi sau poate avea şi el un serviciu prost plătit. La fel de absurd mi se pare să primeşti 85% din 100 de milioane, pentru că povara asupra plătitorilor de taxe este foarte mare (de altfel ăsta a fost şi motivul principal pentru schimbare, în aceste vremuri fiind mare nevoie de bani la buget). De asemenea, femeile bogate au de obicei parteneri cel puţin la fel de bine plătiţi. Dacă eşti atât de bogat, puteai să faci economii din timp, în fond a fi părinte nu este o afacere, ci un efort voluntar. Deci plafoanele minime şi maxime trebuie să existe.

Malthus spunea acum mult timp că săracii au datoria morală de a nu se reproduce, pentru că nu fac decât să reproducă sărăcia. Această măsură pare astăzi un fel de eugenism. El greşea, pentru că fără săraci nu ar exista nici bogaţi. Dar este adevărat că în rândurile săracilor educaţia sexuală este mai puţin prezentă, ceea ce duce la un spor al natalităţii mai mare, care nu mai este reglat de mortalitate, ca pe vremuri, pentru că acum avem servicii medicale gratuite (există şi o teorie veche ce susţine că săracii, cu cât câştigă mai bine, cu atât au mai mulţi copii, ceea ce îi păstrează în sărăcie - oferta de muncă fiind mai mare, salariile scad). De aceea, nu mi se pare o ciudăţenie ca statul să procedeze în aşa fel încât să se păstreze un echilibru – clasa de mijloc. Însă felul cum o face guvernul de acum mi se pare cel puţin abrupt. Strategiile trebuie să se lege între ele, să fie o oarecare stabilitate, pentru că şi cetăţenii îşi fac planuri pe termen lung cu viaţa lor.